Unul dintre ţarii Rusiei, plimbându-se într-o zi în grădina sa, a ajuns la o santinelă care stătea în faţa unei parcele cu buruieni. Ţarul l-a întrebat ce făcea acolo. Santinela nu a ştiut să răspundă. Tot ce a putut spune a fost că i s-a atribuit acel post de către căpitanul gărzii. Atunci ţarul l-a trimis pe ajutorul său să-l întrebe pe căpitanul gărzii. Dar tot ce căpitanul i-a putut spune a fost că regulamentele cer o santinelă pentru acel loc. Acest răspuns i-a stârnit curiozitatea, aşa că ţarul o poruncit începerea unei investigaţii. Dar nicio persoană în viaţă de la curte nu-şi putea aminti timpul în care nu a fost o santinelă la acel post şi nimeni nu a putut spune de ce era santinela acolo sau ce păzea ea.
Până la urmă, au fost deschise arhivele şi după o cercetare îndelungată, misterul a fost elucidat. Însemnările au arătat că Ecaterina cea Mare plantase acolo o tufă de trandafiri şi pusese o santinelă care să aibă grijă ca nimeni să nu calce peste ea. Tufa de trandafiri a murit, dar nimeni nu s-a gândit să anuleze porunca, aşa că pentru mulţi ani locul în care fusese tufa de trandafiri a fost supravegheat de oameni care nici nu ştiau ce anume supravegheau. Devenise o tradiţie. Ei nici nu ştiau de ce stau de fapt acolo, ci doar stăteau acolo.
Ştiaţi că astăzi avem mulţi învăţători religioşi care apără doctrine şi practici ale căror origini le sunt necunoscute şi care cu siguranţă nu sunt înrădăcinate în Scriptură? Sunt doar nişte tradiţii. Ei cred că supraveghează o plantă sacră a adevărului, când în realitate apără doar nişte buruieni ale erorii.
Aceasta ne duce la primul text de astăzi, regăsit în al cincisprezecelea capitol din Matei, versetul 13: „Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc va fi smuls din rădăcină.” Altfel spus, fiecare doctrină şi practică religioasă care nu se bazează pe Scriptură va fi în final distrusă. Iar dacă vreţi ca la sfârşitul timpului să staţi printre biruitori, ancoraţi-vă credinţa în doctrinele şi practicile pe care Dumnezeu însuşi le-a fixat.
Cum putem cunoaşte adevărul? Este o singură cale, cea de a studia cu atenţie cartea pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Când este vorba despre un subiect atât de important cum este mântuirea, cu siguranţă niciun creştin nu ar trebui să depindă de ce a spus un alt om. El nu va urma tradiţia, ci va cerceta cu grijă ce are să-i spună Dumnezeu prin Biblie.
Astăzi vom prezenta textul biblic pe care omul l-a uitat – textul pe care Dumnezeu a spus să ni-l aducem aminte. În Exodul 20 găsim cele zece precepte ale Creatorului nostru. Aceste zece porunci guvernează relaţia omului cu Dumnezeul lui şi cu semenii lui. Se pare că avem puţine dificultăţi în a interpreta prima poruncă care spune: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”; sau a doua; sau a treia care ne aminteşte să nu luăm în deşert Numele Domnului, Dumnezeului nostru; sau a cincea care ne spune să ne cinstim părinţii; sau a şasea care ne aminteşte să nu ucidem; sau a şaptea, să nu comitem adulter; a opta, să nu furăm; a noua, să nu dăm o mărturie mincinoasă; sau a zecea, să nu poftim. Creştinii de peste tot mărturisesc că este necesar să ţinem principiile acestor porunci divine ale lui Dumnezeu. Toate sunt la fel de importante. În Iacov 2:10-12, citim: „Căci cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă se face vinovat de toate. Căci Cel ce a zis: «Să nu preacurveşti» a zis şi: «Să nu ucizi.» Acum, dacă nu preacurveşti, dar ucizi, te faci călcător al Legii. Să vorbiţi şi să lucraţi ca nişte oameni care au să fie judecaţi de o lege a slobozeniei.”
Aşadar toate aceste zece porunci sunt de importanță egală. Să ne fie foarte clar că aceste zece porunci sunt de neschimbat, imuabile. În Maleahi 3:6 ni se spune: „Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb.” În Psalmii 89:34 citim: „Nu-Mi voi călca legământul şi nu voi schimba ce a ieşit de pe buzele mele.” Cu siguranţă, dacă Domnul însuşi mărturisește că legea Sa este imuabilă, că El însuşi nu o poate schimba, atunci noi ca simpli oameni nu putem îndrăzni să ne atingem de această Constituţie divină a guvernării lui Dumnezeu. De fapt, Domnul ne porunceşte în Deuteronomul 4:2: „Să n-adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc eu şi să nu scădeţi nimic din ele, ci să păziţi poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, aşa cum vi le dau eu.”
Între cele zece porunci găsim un alt text biblic uitat, exact cel pe care Dumnezeu ne-a cerut să ni-l aducem aminte. Vă rog să priviţi din nou la Exodul 20 şi să citiţi versetele 8-11: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit, de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.”
Observaţi că această poruncă este introdusă prin cuvintele „adu-ţi aminte”, adică „nu o uita pe aceasta”. Ar putea fi din cauză că Domnul ştia că dintre toate cele zece precepte divine ale Sale aceasta va fi cea mai uitată? Aşa că El a spus: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă ca s-o sfinţeşti” (n.tr., în engleză: „Adu-ţi aminte de ziua de Sabat.”). Aici Domnul arată cât se poate de clar că ziua pe care El a sfinţit-o este Sabatul. Observaţi versetele 10 şi 11 unde spune: „Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău (…) în ziua a şaptea S-a odihnit, de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.” Aşa că atunci când ne aducem aminte de ziua de Sabat pentru a o ţine ca sfântă, trebuie să ne amintim şi care zi a fost pusă de Domnul deoparte ca ziua Sa sfântă. Aceasta a fost ziua a şaptea a săptămânii sau sâmbăta, cum este numită astăzi.
Observaţi că această poruncă a Sabatului, împreună cu celelalte porunci, a fost dată lui Moise în formă scrisă la 2.000 de ani de la creaţiune. Dar Sabatul însuşi îşi are originea chiar la creaţiune. În Geneza 2:1-3 citim: „Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul şi toată oştirea lor. În ziua a şaptea, Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise şi o făcuse.” Unii oameni cred că învăţătura Sabatului zilei a şaptea este ceva nou, dar de fapt este cea mai veche instituţie cunoscută de om, pentru că îşi are originea chiar la creaţiune, la fel ca instituţia căsătoriei. Este interesant de observat, de asemenea, că Sabatul zilei a şaptea nu este o sărbătoare evreiască, deoarece a fost dat cu 2.000 ani înainte să fi existat vreun evreu. Într-adevăr, Isus a spus în Marcu 2:27: „Sabatul a fost făcut pentru om” – nu doar pentru evreu, ci pentru om.
Acum, care a fost motivul pentru care a fost lăsat Sabatul? De ce a fost dat încă de la începutul timpului? „Aceasta va fi între Mine şi copiii lui Israel un semn veşnic, căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul, iar în ziua a şaptea S-a odihnit şi a răsuflat.” (Exodul 31:17). Aici recunoaştem că Sabatul, dacă este ţinut de creştini, este semnul că ei cred că Dumnezeu este Cel care a creat lumea în şase zile şi S-a odihnit în a şaptea. În Exodul 20:11 este dat acelaşi motiv pentru Sabat: „Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit, de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.”
Iată că Sabatul devine un memorial al creaţiunii, un semn sau un simbol al marii puteri creatoare a lui Dumnezeu. Stelele şi dungile, steagul roşu, alb şi albastru, stau astăzi ca simbol al marii naţiuni americane. Este cu adevărat un privilegiu pentru fiecare om cu sânge american să salute şi să jure loialitate steagului. Nici unul dintre noi nu ar sta indolent la vederea steagului târât în noroi. Putem atunci îndrăzni noi, creştinii, să vedem simbolul guvernării eterne a lui Dumnezeu smuls şi târât în noroiul tradiţiei?
Isus este, desigur, exemplul nostru în toate lucrurile. Atunci Îl vom urma în ţinerea Sabatului, pentru că Isus a fost un păzitor al Sabatului. „A venit în Nazaret, unde fusese crescut, şi, după obiceiul Său, în ziua Sabatului, a intrat în sinagogă. S-a sculat să citească.” (Luca 4:16). Da, era obiceiul, practica lui Isus să ţină sfânta zi de Sabat. În Ioan 15:10, Isus a mărturisit: „Eu am păzit poruncile Tatălui Meu.” În Matei 15:9, El spune: „Degeaba Mă cinstesc ei învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti.” Sabatul zilei a şaptea stă astăzi ca poruncă a lui Dumnezeu. A ţine prima zi a săptămânii sau duminica se bazează doar pe tradiţiilor oamenilor.
Mulţi creştini de astăzi cred că trebuie să existe un motiv bun pentru care păzirea duminicii a înlocuit păzirea Sabatului, dar unii se întreabă de ce este ţinută prima zi a săptămânii în locul Sabatului din Vechiul Testament. Biblia nu spune nimic despre o astfel de schimbare.
Au păzit apostolii Sabatul? Urmaşii lui Isus, după ce au văzut trupul lui Hristos în mormânt, „s-au întors şi au pregătit miresme şi miruri. Apoi, în ziua Sabatului, s-au odihnit, după Lege” (Luca 23:56). Nu este nicio relatare în Noul Testament care să sugereze că ucenicii sau urmaşii lui Isus au cinstit o altă zi ca Sabat sfânt al Domnului.
În cartea Faptele apostolilor găsim referiri repetate la Sabat, mult timp după învierea lui Isus. În Faptele apostolilor 13:14 citim: „Din Perga, şi-au urmat drumul înainte şi au ajuns la Antiohia din Pisidia. În ziua Sabatului, au intrat în sinagogă şi au şezut jos.” În versetul 42: „Când au ieşit afară, neamurile i-au rugat să le vorbească şi în Sabatul viitor despre aceleaşi lucruri.” Şi în versetul 44: „În Sabatul viitor, aproape toată cetatea s-a adunat ca să audă Cuvântul lui Dumnezeu.” Pe măsură ce Pavel şi-a continuat călătoriile misionare, el a continuat să cinstească Sabatul zilei a şaptea. În Faptele apostolilor 16:13 citim: „În ziua Sabatului, am ieşit pe poarta cetăţii, lângă un râu, unde credeam că se află un loc de rugăciune. Am şezut jos şi am vorbit femeilor, care erau adunate laolaltă.” Şi în Faptele apostolilor 17:2: „Pavel, după obiceiul său, a intrat în sinagogă. Trei zile de Sabat a vorbit cu ei din Scripturi.”
Da, era un obicei al lui Pavel, la fel cum a fost şi al lui Hristos, să ţină porunca Sabatului. „Pavel vorbea în sinagogă în fiecare zi de Sabat şi îndupleca pe iudei şi pe greci (în oraşul Corint, Grecia)” (Faptele apostolilor 18:4). El a stat acolo un an şi şase luni (versetul 11) şi în fiecare Sabat era găsit în biserică cu oamenii.
Apostolul Pavel, după cum a mărturisit el însuşi în Faptele apostolilor 24:14, că el „crede tot ce este scris în Lege şi în Proroci”, a ţinut această poruncă. El este cel care a învăţat că păzirea legii care este sfântă, dreaptă şi bună nu este un mijloc de mântuire, ci un rezultat al mântuirii, o dovadă că dragostea lui Hristos a intrat în inima omului. Ca unul care Îl iubea pe Domnul, Pavel, asemenea tuturor apostolilor, a continuat să calce pe urmele lui Isus în ascultarea de poruncile lui Dumnezeu. Absolut niciun text din Biblie, de la Geneza la Apocalipsa, nu sugerează că un nou Sabat ar trebui să fie pus în locul celui vechi. De fapt, sunt doar opt texte în Noul Testament care menţionează prima zi a săptămânii. Cu siguranţă, dacă intervenise vreo schimbare de la ziua a şaptea la ziua întâi trebuie să fi fost menţionată într-unul dintre aceste opt versete.
Aţi putea atunci întreba: De ce ţin mulţi oameni duminica? Ei bine, din cauză că aşa au fost învăţaţi; din cauză că mamele şi taţii lor, poate chiar bunicii lor mai înainte au făcut la fel; din cauză că ei credeau că această învăţătură trebuie să fie în Biblie; din cauză că tu credeai că trebuie să fie un motiv bun pentru a face aşa. Dar când supunem prima zi, duminica, testului adevărului Bibliei, constatăm că nu rezistă, ca şi toate celelalte învăţături tradiţionale ale oamenilor care au apărut în biserică în timpul Evului Mediu. Dar în aceste ultime zile, ca împlinire a profeţiei biblice, adevăratul Sabat va fi din nou descoperit şi va face parte din marea mişcare de reformă care are loc înainte de venirea lui Isus.
În Isaia 58:12-13 ni se vorbeşte despre marea reformă care specifică reînsufleţirea adevăratului Sabat: „Ai tăi vor zidi iarăşi pe dărâmăturile de mai înainte, vei ridica din nou temeliile străbune; vei fi numit «Dregător de spărturi», «Cel ce drege drumurile şi face ţara cu putinţă de locuit». Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-l vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededându-te la flecării.” Celor care primesc această reînsufleţire din timpul sfârşitului a adevăratului Sabat, li se dă făgăduința din versetul 14: „Atunci te vei putea desfăta în Domnul.” Ce zi de desfătare devine adevăratul Sabat, a şaptea zi a săptămânii, când este din nou acceptat şi cinstit ca sfânt, al Domnului!
Biblia ne învaţă, de asemenea, că Sabatul va fi păzit în cer. „Căci după cum cerurile cele noi şi pământul cel nou pe care le voi face vor dăinui înaintea Mea – zice Domnul – aşa vor dăinui şi sămânţa voastră şi numele vostru. În fiecare lună nouă şi în fiecare Sabat, va veni orice făptură să se închine înaintea Mea, zice Domnul.” (Isaia 66:22-23). Ce privilegiu va fi să ne adunăm în jurul tronului alb în Împărăţia slavei în fiecare Sabat al zilei a şaptea pentru a ne închina Creatorului şi Mântuitorului nostru!
– „Sunday Tradition” („Tradiţia duminicii”, predică înregistrată a lui Joe Crews)
