Din moment ce legea este duhovnicească, nu avem cum să negăm faptul că Sabatul sfânt este o instituţie duhovnicească. Sabatul era o zi de „adunare sfântă” (Leviticul 23:3). Bucuria acestei zile este exprimată de David în Psalmii 42:4: „Mi-aduc aminte şi-mi vărs tot focul inimii în mine când mă gândesc cum mergeam înconjurat de mulţime şi cum înaintam în fruntea ei spre Casa lui Dumnezeu, în mijlocul strigătelor de bucurie şi mulţumire ale unei mulţimi în sărbătoare.”
Faptul că Sabatul trebuia să fie dedicat în întregime Domnului, faptul că trebuia petrecut ca zi de bucurie şi laudă dovedesc că porunca a patra contribuia mai mult la a-l face pe om duhovnicesc decât oricare alta dintre cele zece porunci. Pentru a-l lipsi pe om de beneficiile spirituale ale Sabatului, vrăjmaşul a căutat dintotdeauna să-l facă pe om să pângărească Sabatul. „Ce înseamnă această faptă rea pe care o faceţi pângărind ziua Sabatului?” (Neemia 13:17). Pângărirea Sabatului era, în ochii Domnului, o faptă rea.
Ideea că Sabatul este o instituţie duhovnicească este arătat atât de frumos în Isaia 58:13-14: „Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-l vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul.” Sabatul a fost mereu un timp de înviorare în care oamenii se desfătau în Domnul într-un mod special.
Un verset din Faptele apostolilor explică beneficiile spirituale pe care Dumnezeu a intenţionat ca Sabatul să le aducă celor care îl păzesc în spirit: „În ziua Sabatului, am ieşit pe poarta cetăţii, lângă un râu, unde credeam că se află un loc de rugăciune. Am şezut jos şi am vorbit femeilor, care erau adunate laolaltă.” (Faptele apostolilor 16:13).
Din aceste afirmaţii înţelegem că, exact la fel ca în vremurile Vechiului Testament, şi în zilele apostolului Pavel, Sabatul era o zi de adunare pentru rugăciune şi închinare. În susţinerea acestei idei, citim că „neamurile i-au rugat să le vorbească şi în Sabatul viitor despre aceleaşi lucruri”. Pavel a fost de acord, aşa că „în Sabatul viitor, aproape toată cetatea s-a adunat ca să audă Cuvântul lui Dumnezeu” (Faptele apostolilor 13:42-44). Astfel aflăm că în vremea apostolilor Sabatul era privit ca zi de adunare „ca să audă Cuvântul lui Dumnezeu”.
Sabatul este ziua stabilită de Dumnezeu pentru a lăsa la o parte toate gândurile şi activităţile de natură seculară şi a ne aduna ca să auzim Cuvântul lui Dumnezeu. Aşa că atunci când Pavel spune că „Legea este duhovnicească”, include în ea instituţia Sabatului, care trebuia să fie consacrat exclusiv lucrurilor duhovniceşti. Întrebăm: Acea întâlnire la care aproape întreaga cetate s-a adunat să audă cuvântul lui Dumnezeu avea vreo „valoare intrinsecă” pentru cei prezenţi? Descoperim aici – şi nu avem cum să negăm acest fapt – că Sabatul a fost folosit în acelaşi fel în Noul Testament ca în zilele profeţilor din vechime. Referinţele nou testamentare sunt la fel de clare şi simplu de înţeles ca cele pe care le-am citat din Vechiul Testament. Instituţia şi scopul ei au rămas aceleaşi. Nu odihna de Sabat, ci regulile făcute de om privitoare la felul în care trebuie păstrat Sabatul au reprezentat jugul robiei.
Pentru cei necunoscători, anumite atacuri aduse zilei de Sabat tind să dezvolte un sentiment de dispreţ şi lipsă de respect faţă de ea, iar aceasta este exact ce îşi doreşte Satan. Dar voia Domnului este ca noi să numim Sabatul o „desfătare”. Cuvântul „desfătare” folosit aici sugerează ceva ce aduce bucurie şi fericire sufletească. Acesta fiind cazul, cât de multă neplăcere trebuie să simtă Domnul Sabatului când aude că ziua aceasta este minimalizată, desfiinţată şi ridiculizată!
– „The Law and the Sabbath” („Legea şi Sabatul”), Allen Walker, pp. 57, 58