Unii oameni învaţă că după ce legea şi-a împlinit scopul de a-l conduce pe păcătos la Hristos pentru iertare şi curăţire, poruncile nu mai sunt necesare în experienţa credinciosului. Este adevărat lucrul acesta?
Creştinul va continua să depindă de „câinele de pază” al legii pentru a-i descoperi orice devieri de la adevărata cale a neprihănirii şi pentru a-l conduce din nou spre crucea lui Isus, care curăţă păcatele. Această oglindă care corectează va fi cu siguranţă necesară în experienţa creştinului de creştere progresivă.
Legea şi harul nu sunt în competiție una cu alta, ci mai degrabă lucrează în desăvârşită colaborare. Legea arată păcatele, iar harul mântuieşte din păcat. Legea este voia lui Dumnezeu, iar harul este puterea de a împlini voia lui Dumnezeu. Noi nu ascultăm de lege pentru a fi mântuiţi, ci ascultăm pentru că suntem mântuiţi. Apocalipsa 14:12 spune: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus”. Ce descriere perfectă a credinţei şi faptelor! Combinaţia aceasta se regăseşte în cei care sunt „sfinţi”.
Lucrarea noastră de ascultare este adevăratul test al dragostei noastre. Din acest motiv, ascultarea este necesară în experienţa adevăratului credincios: „(…) credinţa fără fapte este moartă” (Iacov 2:26). Niciun bărbat nu a câştigat vreodată inima unei femei doar prin cuvinte. Dacă nu ar fi fost acte de devotament şi daruri motivate de dragoste, majoritatea bărbaţilor ar fi încă în căutarea unui partener. Isus a spus: „Nu oricine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, care este în ceruri” (Matei 7:21).
Declararea credinţei sau simplele cuvinte prin care spui că-L iubeşti pe Domnul nu sunt suficiente. Adevărata dovadă stă în ascultare. Autocolantele mari de astăzi redau o idee superficială despre dragoste. Ele spun: „Claxonează dacă Îl iubeşti pe Isus”, dar Isus a spus: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” (Ioan 14:15). Iar acesta este exact lucrul pe care majoritatea oamenilor nu vrea să-l facă. Ei se bucură să zâmbească şi să spună cuvinte frumoase, dar dacă felul lor de a trăi este deranjat, cei mai mulţi îl resping. Din nefericire, mulţi oameni de astăzi nu caută adevărul. Ei caută o religie liniştită, uşoară, confortabilă, care să le permită să trăiască cum vor şi totuşi să le dea asigurarea mântuirii. Însă religia adevărată nu va putea face aceasta pentru ei.
Unul dintre cele mai puternice teste din Biblie pe acest subiect se află în 1 Ioan 2:4: „Cine zice: «Îl cunosc» şi nu păzeşte poruncile Lui este un mincinos şi adevărul nu este în el”. Apostolul Ioan ar putut scrie cu atâta siguranţă pentru că acesta este unul dintre cele mai adânc înrădăcinate adevăruri ale Bibliei. Isus S-a adresat celor care spun „Doamne, Doamne”, dar care nu fac voia Tatălui. Apoi, El a prezentat situaţia multora care caută să intre în împărăţie, pretinzând că au făcut minuni în Numele lui Hristos. Dar El le va spune cu părere de rău: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine” (a se vedea Matei 7:21-23).
Vedeţi, a-L cunoaşte pe Hristos înseamnă a-L iubi, iar a-L iubi înseamnă a-L asculta. Presupunerea corectă a scriitorilor Bibliei este foarte clară şi simplă: dacă cineva nu ascultă de Hristos, el sau ea trebuie că nu-L iubeşte cu adevărat pe Hristos. Ioan ne asigură: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3). Aşadar, putem vedea cum cunoaşterea, dragostea şi ascultarea sunt strâns legate între ele şi sunt absolut inseparabile în viaţa poporului credincios al lui Dumnezeu. Ioan a rezumat această idee în următoarele cuvinte: „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5:3).