Unii oameni învaţă că Evrei 4 prezintă porunca Sabatului zilei a şaptea din decalog ca un fel de tip sau umbră a legii, care arată spre odihna spirituală în Hristos. Ei privesc Sabatul în acelaşi fel cum privesc şi jertfele vechi testamentare, care arătau spre moartea ispăşitoare a lui Hristos pe cruce. Ei învaţă că odată ce am găsit „odihna spirituală” în Hristos, nu mai e nevoie să ţinem ziua Sabatului şi că păzirea zilei a şaptea este o formă a robiei şi un act ce aparţine faptelor personale.
Este adevărat că solia principală din Evrei 4 accentuează odihna credinciosului în har. Ideea afirmată în Evrei 3:7-4:11 le spune creştinilor evrei să persevereze în credinţă şi să nu cadă în necredinţă şi neascultare aşa cum au făcut strămoşii lor. Dar referirea la Sabat din Evrei 4 nu este o umbră a acelei odihne în Hristos, ci o ilustraţie a acelei odihne.
O umbră sau un tip sugerează o împlinire subsecventă a sa de către Isus. De exemplu, când Hristos a murit ca miel de jertfă şi perdeaua Templului s-a rupt de sus până jos, aceasta a marcat sfârșitul sistemului de jertfe. Noi nu mai jertfim miei pentru că Isus a împlinit umbra care arăta spre cruce.
Cele zece porunci nu fac parte dintre tipurile sau ceremoniile stabilite de Dumnezeu pentru a-i îndrepta pe israeliţi spre jertfa viitoare a lui Isus. Legea morală a lui Dumnezeu este veşnică şi nu trece (Psalmii 119:160). A prezenta Sabatul ca şi cum el este doar al evreilor este de obicei o încercare de a scoate porunca a patra din legea lui Dumnezeu şi a o arunca la o parte. Ea este prezentată ca o povară care trebuie îndepărtată de Isus. Dar Dumnezeu nu a creat nicidecum Sabatul pentru a fi o povară. A numi Sabatul o povară este o distorsionare a realităţii.
Sabatul nu este doar pentru evrei, ci a fost o binecuvântare instituită la creaţiune pentru toată omenirea, înainte ca păcatul să fi intrat pe pământul nostru. Însăşi descrierea vechi testamentară a adevăratei păziri a Sabatului este o imagine a libertăţii, odihnei şi desfătării. Isaia 58:13-14 ne spune că păzirea Sabatului aduce o binecuvântare foarte specială:
„Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-l vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul, şi Eu te voi sui pe înălţimile ţării, te voi face să te bucuri de moştenirea tatălui tău Iacov.”
Când un credincios păzeşte Sabatul, el recunoaşte lucrarea de mântuire a lui Hristos şi se opreşte din propria sa lucrare. „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: «Să nu care cumva să nu ţineţi sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine şi voi, şi urmaşii voştri, un semn după care se va cunoaşte că Eu sunt Domnul, care vă sfinţesc»” (Exodul 31:13). Sabatul este un semn că Dumnezeu ne mântuieşte. Noi nu ne putem mântui pe noi înşine.
Adevăratul semn al mântuirii prin credinţă se regăseşte în Sabat. Semnul mântuirii prin fapte va fi regăsit într-un înlocuitor al Sabatului pus acolo de oameni. Când oamenii se decid să lase la o parte legea lui Dumnezeu şi să păzească o zi pe care ei o aleg, nu se odihnesc cu adevărat în har, ci încearcă să fie mântuiţi prin propriile fapte. Nu există vreo metodă mai bună de a identifica o religie înşelătoare decât printr-un Sabat contrafăcut sau fals. Totul se reduce la alegerea între calea mea şi calea lui Dumnezeu.
Evrei 4 arată că israeliţii, în timpul exodului, ar fi putut găsi odihna spirituală a harului dacă şi-ar fi exercitat credinţa în Dumnezeu. Sistemul de jertfe le descoperea evanghelia. Şi cei din timpul lui Iosua ar fi putut experimenta acea odihnă în har, şi israeliţii din timpul lui David.
Făgăduinţa experimentării harului lui Dumnezeu ne este încă disponibilă, dar va veni doar în urma exercitării credinţei în Isus. O astfel de credinţă se va da pe faţă prin ascultare de toată legea lui Dumnezeu (Ioan 14:15), şi nu în urmarea tradiţiilor oamenilor, care ne spun să lăsăm la o parte porunca a patra.