Mulţi creştini se referă la Sabatul zilei a şaptea drept „Sabatul evreiesc”, deşi în Biblie nu regăsim nicăieri această exprimare.
El este numit „ziua de odihnă închinată Domnului” (Exodul 20:10), de exemplu, dar niciodată „Sabatul evreilor”. Luca a fost un scriitor al Noului Testament dintre neamuri şi a făcut deseori referire la lucruri care erau specifice evreilor – el a scris despre „neamul iudeilor”, poporul iudeilor, „ţara iudeilor” şi „sinagoga iudeilor” (Faptele apostolilor 10:22; 12:11; 10:39; 14:1). Însă Luca nu a făcut niciodată referire la „Sabatul iudeilor”, deşi a menţionat Sabatul în mod repetat.
Hristos a învăţat de asemenea că „Sabatul a fost făcut pentru om” (Marcu 2:27). Isus a folosit termenul „om” în sens generic, referindu-se la omenire. Este sigur că Adam şi Eva erau singurii „oameni” existenţi atunci când Dumnezeu a făcut Sabatul. Evreii nu au existat încă cel puţin 2.000 de ani după creaţiune. Căsătoria a fost, de asemenea, dată la creaţiune. Femeia a fost făcută pentru bărbat (Geneza 2:22), la fel cum Sabatul a fost făcut pentru om. Sigur că nimeni nu crede că căsătoria a fost făcută doar pentru evrei.
Două binecuvântări frumoase, originare au fost stabilite de însuşi Dumnezeu înainte ca păcatul să fi intrat în lume – căsătoria şi Sabatul. Ambele au fost făcute pentru întreaga omenire, ambele au primit binecuvântarea specială a Creatorului şi ambele sunt şi în prezent la fel de sfinte cum erau când au fost sfinţite în grădina Edenului.
Domnul Sabatului
Este, de asemenea, interesant de observat că Isus este Cel care a stabilit ziua Sabatului în săptămâna creaţiunii. E adevărat că mulţi oameni au trecut cu vederea faptul că Dumnezeul care a creat lumea şi a făcut Sabatul este însuşi Isus Hristos. Apostolul Ioan scrie: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El, şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. (…) Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:1-3, 14). Apostolul Pavel Îl identifică şi el pe Isus drept Creatorul: „(…) în Împărăţia Fiului dragostei Lui (…) Toate au fost făcute prin El” (Coloseni 1:13-16).
Astfel, pretenţia lui Isus de a fi Domn al Sabatului (Marcu 2:28) este întemeiată. Dacă El este Domnul Sabatului, atunci Sabatul trebuie să fie ziua Domnului. Potrivit cu Apocalipsa 1:10, Ioan a avut o viziune în „ziua Domnului”, însemnând că viziunea a avut loc în ziua a şaptea. Sabatul este singura zi stabilită ca „zi a Domnului” şi singura zi pretinsă de Dumnezeu în Biblie ca fiind a Sa. Când a scris cele zece porunci, Dumnezeu a numit-o „ziua de odihnă închinată Domnului” (Exodul 20:10). În Isaia, el este citat astfel: „Sabatul (…) ziua Mea cea sfântă” (Isaia 58:13).
Pentru creştini, a-L separa pe Isus de Sabat este o greşeală, pentru că El este autorul, făcătorul, sfinţitorul şi arhitectul Sabatului. A micşora valoarea binecuvântării pe care El a lăsat-o peste acea zi înseamnă a respinge pe El şi autoritatea Sa asupra vieţilor noastre.
Sabatul nu este o prefigurare evreiască temporară
Mai mult de atât, multe persoane au învăţat că presupusul „Sabat evreiesc” a existat doar pentru o perioadă limitată de timp, ca o prefigurare a odihnei noastre în Hristos. Însă Sabatul nu ar fi putut fi nicidecum doar un tip sau o umbră a ceva – din simplul motiv că a fost făcut înainte ca păcatul să fi intrat în familia umană. Anumite umbre şi tipuri au fost instituite ca rezultat al păcatului şi arătau înainte spre eliberarea din păcat.
Acesta este cazul jertfelor, stabilite pentru a simboliza moartea lui Isus, Mielul lui Dumnezeu. Înainte de păcat nu se aduceau jertfe animale. Însă Biblia spune că aceste daruri au fost făcute să înceteze atunci când Hristos a murit pe cruce, pentru că simbolul şi-a întâlnit împlinirea (Matei 27:50-51). Perdeaua templului menţionată în acest pasaj simboliza toate ceremoniile de la templu care arătau spre moartea lui Hristos ca Miel al lui Dumnezeu. Ruperea perdelei la momentul morţii lui Hristos comunica lumii faptul că semnificaţia ceremoniilor fusese împlinită. Iar faptul că perdeaua s-a rupt de sus până jos arăta că Dumnezeu însuşi a fost Cel care a comunicat acest mesaj.
Însă din moment ce nicio prefigurare nu exista înainte ca păcatul să intre în lume, Sabatul – instituit în ziua a şaptea a creaţiunii, înainte ca Adam şi Eva să păcătuiască – nu ar trebui inclus ca o simplă lege ceremonială a tipurilor şi umbrelor.
Apostolul Pavel a făcut referire la acest sistem temporar al ritualurilor în Coloseni 2:14-16, spunând că este „împotriva noastră” şi „potrivnic” nouă. El l-a legat de darurile de mâncare şi băutură, de sărbătorile anuale ale legii care au fost „şterse”. Este adevărat că se referă şi la „sabate” în text (n. tr., în engleză este folosit pluralul), dar observaţi cu atenţie că el le numeşte „sabate, care sunt umbra lucrurilor viitoare”. Au fost şterse anumite zile de sabat la cruce? Da. Erau cel puţin patru sabate anuale care cădeau în anumite zile ale lunii şi care au fost „pironite pe cruce”.
Acestea erau prefigurări şi cereau anumite daruri de mâncare şi băutură. Toate aceste sabate anuale sunt descrise în Leviticul 23:24-36, iar apoi rezumate în versetele 37 şi 38: „Acestea sunt sărbătorile Domnului, în care veţi vesti adunări sfinte, ca să se aducă Domnului jertfe mistuite de foc, arderi-de-tot, daruri de mâncare, jertfe de vite şi jertfe de băutură, fiecare lucru la ziua hotărâtă. Afară de aceasta, să păziţi Sabatele Domnului şi să vă aduceţi darurile voastre Domnului, să aduceţi toate jertfele făcute pentru împlinirea unei juruinţe şi toate darurile voastre făcute de bunăvoie”.
Scriptura face o diferenţă clară între sabatele anuale, care sunt o umbră a lucrurilor viitoare şi Sabatele săptămânale, ale Domnului. Sabatele ceremoniale au fost pironite pe cruce; ele au fost date în urma apariţiei păcatului. Dar Sabatul din legea celor zece porunci a fost sfinţit înainte ca păcatul să fi apărut şi a fost mai târziu integrat în marea lege morală scrisă de degetul lui Dumnezeu. El a fost veşnic în natura sa, dat pentru întreaga omenire, evrei sau neamuri.