Când creştinismul a intrat în lume, oamenii acelor vremuri, atât evrei cât şi greci, au arătat prin multe argumente că aceea era o doctrină nouă.
Când Hristos a mustrat un demon, poruncindu-i să iasă din om, oamenii „au rămas înmărmuriţi, aşa că se întrebau unii pe alţii: «Ce este aceasta? O învăţătură nouă!»” (Marcu 1:27). Când Pavel a ajuns la Atena şi a început să predice creştinismul, oamenii întrebau: „Putem să ştim care este această învăţătură nouă pe care o vesteşti tu?” (Faptele apostolilor 17:19).
Numeroase alte pasaje pot fi citate pentru a arăta că învăţăturile creştinismului erau considerate noi şi ciudate.
În centrul reformaţiunii din secolul XVI, cel mai folosit argument împotriva învăţăturilor reformatorilor a fost că acestea erau noi. Argumentul a fost similar celui pe care îl abordăm în acest articol. Ei au spus: „Dacă ce spuneţi voi, reformatorii, era adevărat, cum se face că aceste doctrine nu au fost descoperite mai înainte?”
Dar dovedesc astfel de acuzaţii aduse împotriva lui Hristos, a apostolilor şi a reformatorilor că învăţăturile lor nu erau de la Dumnezeu? Când Hristos şi ucenicii Săi au fost confruntaţi cu acuzaţia aceasta, ei au respins-o întotdeauna, declarând că nu predicau doctrine noi şi ciudate, ci că, aşa cum Pavel afirmă, ei predicau „fără să se depărteze cu nimic de la ce au spus prorocii şi Moise că are să se întâmple” (Faptele apostolilor 26:22).
Când s-a adus această acuzaţie împotriva reformatorilor, ei au început să arate din Biblie că doctrinele predicate de ei nu erau noi, ci foarte vechi.
Citind istoria, ne minunăm de acuzaţiile aduse împotriva lui Hristos şi a reformatorilor şi ne întrebăm de ce erau oamenii atât de greoi în a înțelege adevăruri care acum par evidente. Dar faptul că ei erau atât de greoi în înţelegere nu este o învinuire care poate fi adusă adevăratelor doctrine, ci gândirii şi inimilor omeneşti greşite.
Doctrina Sabatului nu este nouă, ci este la fel de veche precum creaţiunea. Deşi acest adevăr despre Sabat a fost suprimat timp de veacuri şi nu a ieşit la suprafaţă decât în timpurile relativ moderne, nu a existat nicio perioadă în care câţiva credincioşi să nu-l fi păzit, de multe ori cu riscul pierderii vieţii. Similar, adevărul neprihănirii prin credinţă a fost aproape complet pierdut pentru mai mult de o mie de ani şi nu a ieşit la suprafaţă decât în secolul al XVI-lea!
De ce nu cred mai mulţi lideri spirituali acest adevăr al Sabatului? Dar cum a fost cu liderii spirituali din zilele lui Hristos? Oamenii de rând au fost cei care L-au ascultat cu plăcere pe Hristos, iar ucenicii Săi au fost oameni simpli, precum pescarii. Liderii spirituali din vremea lui Hristos au încercat să-i facă pe oameni să se răzgândească, întrebând: „A crezut în El vreunul din mai-marii noştri sau din farisei?” (Ioan 7:48).
Ce a declarat Pavel în dreptul primilor credincioşi? „De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales” (1 Corinteni 1:26). Şi cum rămâne cu liderii spirituali din timpul Reformei protestante? Demnitarii bisericii îşi petreceau timpul încercând să-i prindă pe Martin Luther şi pe ceilalţi, ca să-i ardă pe rug.
Este adevărat că Dumnezeu are printre liderii spirituali multe inimi sincere şi că din rândurile lor vor fi ridicaţi la sfârşit oameni care să creadă cu putere în Sabat. Dar chiar dacă nimeni nu ar crede, ziua a şaptea tot rămâne Sabatul Domnului, pentru că niciun om nu este atât de mare încât să schimbe poruncile lui Dumnezeu.
Adaptat după Francis D. Nichol, „Answers to Objections” („Răspunsuri la obiecţii”), pp. 253, 254.