Iată primul pasaj folosit în susţinerea acestei idei: „În ziua dintâi a săptămânii, eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea. Pavel, care trebuia să plece a doua zi, vorbea ucenicilor şi şi-a lungit vorbirea până la miezul nopţii” (Faptele apostolilor 20:7). Acest text face parte din relatarea care descrie diferitele incidente ale lui Pavel pe drumul spre Ierusalim, la sfârşitul celei de-a treia călătorii misionare. Întreaga poveste se întinde pe două capitole.
Simplul fapt că ucenicii „erau adunaţi laolaltă ca să frângă pâinea” presupune un serviciu de sfântă cină, ţinut într-o zi sfântă? În Faptele apostolilor 2:46, citim că ucenicii „erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă şi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă”. După toate aparenţele, frângerea pâinii se referă la faptul că ucenicii luau masa împreună în fiecare zi.
Observaţi că nicio denumire sfântă nu este folosită pentru această zi. Ea este simplu numită „ziua dintâi a săptămânii”.
Faptul că Pavel avea o întâlnire şi predica în această zi o face să fie sfântă? Când citim întreaga poveste a călătoriei lui, descoperim că Pavel a predicat în diferite locuri de-a lungul drumului, pe măsură ce se apropia de Ierusalim. Erau programate toate aceste predici astfel încât să fie ţinute duminica? Să privim spre ultima jumătate a capitolului 20 din Faptele apostolilor, care ne redă un rezumat al unei predici a lui Pavel, poate cea mai importantă dintre toate cele ţinute în timpul acestei călătorii – sau cel puţin, aceasta este singura predică prezentată în detaliu. Examinarea contextului, în special a versetului 15, ne arată că predica a fost ţinută la mijlocul săptămânii – cu siguranţă nu într-o zi de duminică. Prin urmare, ar trebui să concluzionăm că ziua de marţi, miercuri sau joi este sfântă? Pavel a condus multe servicii religioase de-a lungul călătoriei sale, aşa că această logică ne-ar face să concluzionăm că Pavel a sfinţit aproape fiecare zi a săptămânii!
Întâlnirea lui Pavel la Troa nici măcar nu a început duminică, ci mai degrabă sâmbătă noapte. Ştim că acea întâlnire a avut loc noaptea, pentru că „în odaia de sus, unde erau adunaţi, erau multe lumini” (Faptele apostolilor 20:8). Raportul spune de asemenea că Pavel „şi-a lungit vorbirea până la miezul nopţii” (versetul 7). După ce s-a asigurat că tânărul Eutih, cel care a adormit şi a căzut pe fereastră de la catul al treilea, era bine, Pavel a continuat să vorbească „până la ziuă” (versetul 11). Aşadar, singurul motiv pentru care o parte a întâlnirii a avut loc duminica a fost pentru că Pavel avea atât de multe de spus!
Un alt motiv pentru care ştim că această întâlnire a avut loc noaptea este că Pavel „trebuia să plece a doua zi” (versetul 7). Conybeare şi Howson, în lucrarea lor, care este o autoritate în domeniu, „The Life and Epistles of the Apostle Paul” („Viaţa şi epistolele apostolului Pavel”) au scris: „Era seara care urma Sabatului evreiesc. Duminică dimineaţă corabia trebuia să pornească la drum” (ediţia într-un singur volum, p. 520). Pavel a profitat de ultima ocazie de a le vorbi credincioşilor, nu pentru că acesta era obiceiul lor religios, ci pentru că acelea erau nişte condiţii neobişnuite de călătorie.
Dacă Pavel a ţinut această întâlnire sâmbătă noapte, atunci de ce Biblia o numeşte „ziua dintâi a săptămânii”? Datorită bine-cunoscutului fapt că Biblia calculează zilele de la apus la apus, şi nu de la miezul nopţii la miezul nopţii, cum se întâmplă astăzi (a se vedea Geneza 1:5, 8, 13, 19, 23, 31; Leviticul 23:32). Pentru Pavel şi ceilalţi credincioşi, prima zi a săptămânii, ca şi întâlnirea lor, începuseră la apusul zilei a şaptea.
În lumina întregii relatări a călătoriei lui Pavel, este clar că „ziua dintâi a săptămânii” este menţionată doar pentru a da cititorului o imagine de ansamblu asupra itinerariului lui Pavel, la fel ca aceste alte menţionări ale indicilor temporali:
- „Apoi a venit în Grecia, unde a rămas trei luni” (Faptele apostolilor 20:2-3).
- „După zilele Praznicului Azimilor, am plecat cu corabia din Filipi” (versetul 6).
- „În cinci zile, am ajuns la ei (un grup de credincioşi) în Troa” (versetul 6).
- „Am stat şapte zile” în Troa (versetul 6).
- A vorbit ucenicilor adunaţi acolo „în ziua dintâi a săptămânii” (versetul 7).
- „Trebuia să plece a doua zi” (versetul 7).
- „A doua zi am ajuns în faţa insulei Chios” (versetul 15).
- „În ziua următoare, de abia am atins Samos” (versetul 15).
- „A doua zi am venit la Milet” (versetul 15).
- „Se grăbea ca (…) să fie în Ierusalim de Ziua Cincizecimii.” (versetul 16).
Dr. Augustus Neander, unul dintre cei mai remarcabili istorici bisericeşti şi un păzitor al duminicii, a comentat astfel utilizarea versetului din Faptele apostolilor 20:7 ca argument pentru sfinţirea duminicii: „Pasajul nu este cu totul convingător, pentru că se poate ca plecarea grabnică a apostolului să fi adunat mica biserică pentru o masă frăţească de despărţire, ocazie în care apostolul a ţinut ultima sa cuvântare, deşi cu acea ocazie nu se sărbătorea nicidecum duminica.” – „The History of the Christian Religion and Church” („Istoria religiei şi a bisericii creştine”), tradusă în engleză de Henry John Rose (1831), vol. 1, p. 337.
Colecta pentru sfinţi
Acum să analizăm al doilea pasaj: „Cât priveşte strângerea de ajutoare pentru sfinţi, să faceţi şi voi cum am rânduit Bisericilor Galatiei. În ziua dintâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte, acasă, ce va putea, după câştigul lui, ca să nu se strângă ajutoarele când voi veni eu” (1 Corinteni 16:1-2).
Era acesta un serviciu religios în cadrul căruia se strângea o colectă, arătând că duminica era o zi sfântă? În loc să prezinte un dar oferit la biserică, unde oamenii aduceau darurile unui diacon, raportul spune că fiecare trebuia să „pună deoparte” ceva (1 Corinteni 16:2). Cu alte cuvinte, când venea prima zi a săptămânii, fiecare trebuia să decidă cât voia să pună deoparte din câştigul de săptămâna trecută, pentru colecta specială pe care Pavel voia să o adune pentru săracii de la Ierusalim. Ei trebuia să ţină acea sumă într-un loc special, separat de ceilalţi bani din casă. Acesta era mai degrabă un act de depozitare, decât unul de închinare.
Sunt teologi care susţin păzirea duminicii şi care împărtăşesc această interpretare. În „The Cambridge Bible for Schools and Colleges” („Biblia Cambridge pentru şcoli şi universităţi”), un comentariu al Scripturilor publicat de Editura Universităţii Cambridge şi editat de clerul Bisericii Anglicane, comentatorul declară că obiceiului creştinilor de a se aduna în prima zi a săptămânii, „nu poate fi dedus din acest pasaj”. Apoi urmează comentariul asupra sintagmei „a pune deoparte”: „Acasă, nu la întrunire, după cum se presupune în mod general. (…) El (Pavel) vorbeşte despre un obicei din timpul său de a pune o mică cutie lângă pat, în care trebuia pus un dar de fiecare dată când se făcea o rugăciune.” – „The First Epistle to the Corinthians” („Prima epistolă către Corinteni”), editată de J. J. Lias, p. 164.
Biblia nu menţionează nicăieri că Hristos a instituit închinarea duminica în ziua învierii sau în timpul celor patruzeci de zile dintre înviere şi înălţare. Nu regăsim nici vreo dovadă din Scriptură că în timpul acelor patruzeci de zile sau după ele apostolii au acceptat duminica drept zi religioasă sfântă.
Evreii erau plini de zel pentru Sabat, aşa că au păzit ziua a şaptea timp de mii de ani. Este ciudat ca o practică atât de revoluţionară cum ar fi fost păzirea unei noi zile sfinte săptămânale de către creştinii iudei sau dintre neamuri, să nu fi fost subiectul discuţiilor extinse şi repetate din scrierile apostolilor. După dezbaterea fierbinte a deciziei că circumcizia nu mai este necesară pentru convertiţii dintre neamuri, a fost dezlănţuit un uragan, iar vântul controversei bate prin toate paginile Noului Testament!
Au păzit într-adevăr creştinii duminica în cinstea învierii lui Hristos, încă din primele zile ale apostolilor? Examinarea acestor două pasaje, tăcerea lui Hristos asupra acestui subiect în timpul de dinainte de a urca la cer şi tăcerea Noului Testament asupra unei noi zile sfinte săptămânale lasă neatinsă autoritatea copleşitoare a poruncii exprese a lui Dumnezeu însuşi: „Ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău” (Exodul 20:10).
Adaptat după Francis D. Nichol, „Answers to Objections” („Răspunsuri la obiecţii”), pp. 214–219.
