Deşi evreilor li s-a încredinţat memorialul creaţiunii lui Dumnezeu, Sabatul nu a fost făcut doar pentru evrei, ci pentru toată omenirea. Aproape toţi teologii, chiar și cei care păzesc duminica, sunt de acord că Biblia spune aceasta clar.
„Sabatul a fost instituit la început fără nicio legătură specială cu evreii, ci ca o instituţie pentru întreaga omenire, ca o comemorare a odihnei lui Dumnezeu după cele şase zile ale creaţiunii. El a fost dat pentru toţi urmaşii lui Adam.” – „Adult Quarterly” („Publicaţia trimestrială pentru adulţi”), seria Southern Baptist Convetion, 15 august 1937.
Dacă primul Sabat care trebuia păzit de o fiinţă umană nu ar fi fost decât cel chiar de dinainte de Sinai (Exodul 16) şi dacă Sabatul ar fi fost o simplă instituţie evreiască, aşa cum susţin unii oameni, atunci de ce a spus Isus că Sabatul a fost „făcut pentru om” (Marcu 2:27)? Şi dacă nimeni nu ar fi păzit Sabatul, atunci cum au păstrat generaţii după generaţii de oameni şirul ciclului săptămânal în toţi acei ani? Cartea Geneza arată clar că patriarhii foloseau săptămâna de şapte zile pentru a număra timpul (Geneza 2:1-3; 7:4,10; 8:10,12; 29:27-28; 31:23; 50:10).
Te-ai putea întreba de asemenea cum s-a păstrat povestea creaţiunii generaţie după generaţie, poveste care dă o importanţă deosebită zilei a şaptea, dacă nimeni nu a ţinut niciodată Sabatul în timpul celor 2.500 de ani dintre creaţiune şi Sinai. Însăşi povestea creaţiunii dă mărturie că Sabatul este pentru toţi oamenii.
Mai mult, ziua a şaptea are o însemnătate specială în multe culturi antice, în afară de iudaism. Să luăm, de exemplu, pe vechii babilonieni şi greci:
„Odihna de Sabat era o instituţie babiloniană, la fel cum era una evreiască. (…) Sabatul era de asemenea cunoscut, între toate sărbătorile akkadiene, drept «dies nefastus», o zi în care anumite lucrări erau interzise, iar lista sărbătorilor şi a zilelor de post babiloniene ne spune că în zilele a şaptea, a paisprezecea, a nouăsprezecea, a douăzeci şi una şi a douăzeci şi opta a fiecărei luni, trebuia respectată odihna de Sabat.” – A. H. Sayce, „The Higher Criticism and the Monuments” („Critica înaltă şi monumentele”), 1985, p. 74
„Dar ziua a şaptea este recunoscută ca sacră, nu doar de evrei, ci şi de greci.” – Clement din Alexandria
Deşi Scripturile prezintă clar Sabatul drept un memorial al odihnei lui Dumnezeu după creaţiune (Geneza 2:1-3; Exodul 20:11; Evrei 4:4), şi primele ore ale primei zile drept momentul în care Hristos a înviat din morţi (Matei 28:1-6), nicăieri nu este prezentată închinarea în ziua duminicii drept o comemorare a învierii (sau un înlocuitor pentru păzirea Sabatului). În schimb, Scripturile prezintă euharistia (serviciul comuniunii) drept o comemorare a „morţii Domnului” şi botezul credinciosului drept un simbol al morţii şi învierii Domnului.
„Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului până va veni El” (1 Corinteni 11:26).
„Noi, deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui” (Romani 6:4-5).
Adaptat după Kevin Morgan, „Sabbath Rest” („Odihna de Sabat”), pp. 80-82.