Cât de ciudat este că, în minţile multor oameni sinceri, tradiţia ocupă deseori locul adevărului categoric. Afirmaţii care au fost repetate ani de zile sunt în final aprobate doar pentru că repetiţia le-a dat un fel de autoritate. Acest lucru este cu atât mai adevărat în domeniul religiei. Creştinul modern studiază din păcate foarte puţin Biblia pentru el însuşi. Convingerile sale s-au format în urma ascultării pastorului care îi explică religia. Sigur că nu este nimic greşit în a fi atent la predicator, dar, prieteni, ar trebui să supunem predicarea lui testului tăios al Bibliei. Subiectul vieţii veşnice este prea important pentru a încredinţa interpretarea Bibliei unei alte persoane. Ni se cere să cercetăm Scripturile şi să punem la încercare duhurile. Luaţi aminte la acest text din 1 Petru 3:15: „Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi, dar cu blândeţe şi teamă”. Alăturaţi-i un alt text din Isaia 8:20: „La lege şi la mărturie!” Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta”.
Un pastor cu adevărat spiritual îşi va îndemna turma să studieze Biblia, pentru a pune la încercare predica. Nicio părere a vreunui om nu contează prea mult, nici măcar cea a celui mai bun predicator. Este un adevăr faptul că teologi de seamă se îndepărtează tot mai mult de ancora adevărului Bibliei. Mii de oameni care stau la amvoane de seamă şi-au pierdut credinţa în Scripturile istorice. Cel puţin din acest motiv, creştinul ar trebui să caute individual să cunoască adevărul Bibliei pentru sine însuşi, lăsând Biblia să se explice şi să se interpreteze pe ea însăşi. El trebuie să fie în stare să dea o explicaţie pentru credinţele şi practicile sale. Membrul mediu al bisericii poate să-şi apere credinţa doar cu afirmaţii precum: „Ei bine, pastorul meu a spus aşa” sau „Biserica mea învaţă aşa”. Este uimitor cât de multă teologie este luată de bună.
Obiceiurile repetate în cursul generaţiilor au sedimentat anumite tradiţii, făcându-le să pară adevăr de necombătut. Unele practici religioase foarte obişnuite nici nu se găsesc deloc în Biblie. Da, majoritatea oamenilor cred că le pot găsi acolo. Ei au auzit texte citate greşit şi referinţe vagi, dar afirmația clară a Bibliei lipseşte. Unul dintre cele mai ciudate cazuri este cel al păzirii duminicii de către milioane de oameni. Textul care lipseşte pentru păzirea primei zile a săptămânii a făcut obiectul căutării şi studiului îndelungat. Astăzi, conducătorii bisericilor recunosc că nu există niciun temei biblic pentru această practică. Bine-cunoscutele zece porunci vorbesc într-adevăr despre punerea deoparte a unui zile pentru închinare şi odihnă; aceasta este sâmbăta, a şaptea zi a săptămânii, şi nu duminica, prima zi. Ascultați exprimarea legii, prieteni, din Exodul 20:8-11: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea (…)”.
Observaţi că spune clar „ziua a şaptea este ziua de odihnă”. Sunt sigur că fiecare ascultător este de acord că sâmbăta este ziua menţionată aici. Calendarul de pe perete confirmă acest lucru. Sâmbăta este a şaptea zi a săptămânii. Atunci, cât de ciudat este că atât de mulţi oameni păzesc o zi diferită de cea menționată de Dumnezeu. Care este explicaţia? Prieteni, iată exemplul perfect de membri ai bisericii care iau tradiţia de bună, fără să cerceteze Biblia pentru ei înşişi.
Isus şi Sabatul
Suntem cu siguranţă interesaţi să ştim sigur care zi a fost ţinută de Isus ca Sabat. Nu vom lua câtuşi de puţin în calcul propria noastră părere asupra acestui subiect. Dacă Isus a păzit sfântă ziua de miercuri, atunci vrem să păzim aceeaşi zi. Dacă El ne-a poruncit să ţinem joia, suntem dispuși să facem din ea Sabatul nostru. Personal, nu mă interesează care zi anume este, cât timp ştiu că este cea pe care El a binecuvântat-o şi a păzit-o.
Scopul nostru acum este să abordăm cuvântul lui Dumnezeu cu o minte lipsită de prejudecăţi şi sinceră, pentru a descoperi adevărul despre acest subiect şi a şti sigur care zi este sfântă. Care zi a fost ţinută de Isus? Luca 4:16 ne spune: „A venit în Nazaret, unde fusese crescut, şi, după obiceiul Său, în ziua Sabatului, a intrat în sinagogă. S-a sculat să citească”.
Din cauză că majoritatea creştinilor păzeşte duminica drept zi de odihnă şi închinare, vom analiza temeiurile biblice pentru această practică. Dacă Scripturile ne învaţă să păzim duminica, atunci cu siguranţă trebuie să ne strădium să ascultăm. Este cât se poate de corect şi onest să studiem cu atenţie fiecare mențiune a primei zile a săptămânii din Noul Testament, înainte de a lua o decizie. Sunt doar opt referiri la duminică şi le vom analiza separat. Dacă este vreun temei, trebuie că el apare într-unul dintre aceste texte ale Scripturii.
Să citim pentru început Marcu 16:9: „Isus, după ce a înviat, în dimineaţa zilei dintâi a săptămânii, S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte draci”. Aici avem raportul istoric simplu al învierii lui Isus în prima zi a săptămânii. Crucificarea, după cum ştim, a avut loc vineri după-amiază, iar Isus S-a odihnit în mormânt în timpul Sabatului. Dimineaţa devreme, în prima zi a săptămânii, El a înviat din mormânt. Aceasta stă la baza sărbătorii „duminica Paştelui”.
Maria a fost prima care a descoperit că El înviase, când a venit să-L caute devreme în acea dimineaţă. Observaţi versetele 1 şi 2 ale aceluiaşi capitol: „După ce a trecut ziua Sabatului, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salome au cumpărat miresme ca să se ducă să ungă trupul lui Isus. În ziua dintâi a săptămânii, s-au dus la mormânt dis-de-dimineaţă, pe când răsărea soarele”. Un lucru interesant, prieteni, este că acest verset nu spune deloc că duminica ar fi o zi specială de odihnă. Sabatul trecuse când a venit prima zi a săptămânii, făcându-se clar că Sabatul şi duminica sunt două zile complet diferite.
Acum să deschidem la Luca 23:54-56 şi 24:1: „Era Ziua Pregătirii şi începea ziua Sabatului. Femeile care veniseră cu Isus din Galileea au însoţit pe Iosif, au văzut mormântul şi felul cum a fost pus trupul lui Isus în el, s-au întors şi au pregătit miresme şi miruri. Apoi, în ziua Sabatului, s-au odihnit, după Lege. În ziua întâi a săptămânii, femeile acestea şi altele împreună cu ele au venit la mormânt dis-de-dimineaţă şi au adus miresmele, pe care le pregătiseră”. Aceasta este doar o altă referire la evenimentele din ziua învierii. Femeile au venit să vadă trupul lui Isus vineri după-amiază, iar apoi s-au întors acasă ca să pregătească miresmele pentru îngroparea propriu-zisă. Şi ce au făcut în următoarea zi, sâmbătă? Observaţi cum se exprimă textul: „s-au odihnit, după Lege”.
Iar după Lege, „ziua a şaptea este ziua de odihnă”, aşadar aceste femei nu ştiau nimic de vreo schimbare a Sabatului. Ele şi-au amânat activitatea pentru când Sabatul va fi trecut, apoi au venit devreme în prima zi a săptămânii ca să pregătească trupul pentru îngropare. Vă rog să vă amintiţi că această relatare a fost scrisă cu aproape 35 de ani mai târziu, lăsând destul de mult timp ca orice eventuală schimbare a Sabatului să fie cunoscută de toţi. Sub inspiraţia Duhului Sfânt, scriitorii Evangheliei ar fi prezentat cu claritate orice nouă instituţie privitoare la păzirea Sabatului. Din moment ce toate evangheliile cuprind o relatare identică a păzirii Sabatului zilei a şaptea cu credincioşie, nu se face nici măcar vreo aluzie la păzirea primei zile.
Mai multe referinţe
Acum vom deschide la cea de-a patra menţiune a primei zile a săptămânii, din Matei 28:1: „La sfârşitul zilei Sabatului, când începea să se lumineze înspre ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena şi cealaltă Marie au venit să vadă mormântul”. Ar trebui să nu uităm niciodată că atunci când a venit ziua învierii, Sabatul era deja încheiat. Însă nu găsim nici aici vreo dovadă că duminica trebuie sfinţită. Aşa că mergem mai departe la următorul text din Ioan 20:1: „În ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena s-a dus dis-de-dimineaţă la mormânt, pe când era încă întuneric, şi a văzut că piatra fusese luată de pe mormânt”. Aceasta este o altă relatare a venirii Mariei la mormânt devreme în dimineaţa de duminică, foarte asemănătoare cu celelalte texte pe care deja le-am analizat. Din nou, nu găsim aici niciun argument pentru păzirea duminicii.
Continuând căutarea noastră sinceră după dovezi biblice, deschidem la Ioan 20:19: „În seara aceleiaşi zile, cea dintâi a săptămânii, pe când uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau încuiate de frica iudeilor, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: «Pace vouă!»” Acest verset se interpretează de multe ori în mod greşit, afirmându-se că ucenicii erau adunaţi în cinstea învierii lui Isus. Dar adevărul este că aceşti ucenici nici măcar nu credeau că Hristos înviase. Era după-amiaza chiar de după învierea din acea dimineaţă, iar ei erau adunaţi plini de teamă, cu uşile încuiate de frica iudeilor. Ei bine, în cetate circulau veşti că ucenicii au furat trupul Domnului. Nici nu e de mirare că se temeau!
Acum să citim un text care arată că ei încă nu credeau cu adevărat că Stăpânul lor înviase. „Când au auzit ei că este viu şi că a fost văzut de ea, n-au crezut-o. Aceştia s-au dus de au spus lucrul acesta celorlalţi, dar nici pe ei nu i-au crezut. În sfârşit, S-a arătat celor unsprezece, când şedeau la masă, şi i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, pentru că nu crezuseră pe cei ce-L văzuseră înviat”. Aceste texte sunt din Marcu 16:11,13-14. Aşadar, vedem că este o greşeală gravă să spunem că ucenicii sărbătoreau momentul fericit al învierii. Ei nu au crezut până când Isus însuşi a venit şi li s-a arătat personal.
Am auzit spunându-se că Isus S-a întâlnit cu ucenicii Săi mereu în prima zi a săptămânii, după ce a înviat dintre morţi. Dar Scripturile descoperă o realitate cu totul diferită. Apariţia Sa este menţionată în Ioan 20:14: „După ce a zis aceste vorbe, s-a întors şi a văzut pe Isus stând acolo în picioare, dar nu ştia că este Isus”, iar aici nu se menţionează care zi a săptămânii era, ci doar că El a venit când ei pescuiau pe mare şi i-a chemat la mal ca să se întâlnească cu El. Aşadar, suntem siguri că aceea nu era o zi de odihnă sau o zi sfântă.
A şaptea menționare a primei zile a săptămânii se găseşte în 1 Corinteni 16:1-2: „Cât priveşte strângerea de ajutoare pentru sfinţi, să faceţi şi voi cum am rânduit Bisericilor Galatiei. În ziua dintâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte, acasă, ce va putea, după câştigul lui, ca să nu se strângă ajutoarele când voi veni eu”. Unii au crezut că pasajul vorbeşte despre o întâlnire a bisericii în cadrul căreia se strângea o anumită colectă. Dar o examinare îndeaproape arată că nu avea loc nicio întâlnire religioasă. Pavel trimitea oameni care să adune contribuţiile pentru a fi duse la Ierusalim – mâncarea, îmbrăcămintea şi banii făceau cu siguranţă parte dintre ele. Pavel le-a scris mai dinainte, cerându-le credincioşilor corinteni să pună deoparte ce vor putea da şi să aibă totul pregătit pentru când vor veni. Proviziile erau pentru credincioşii loviţi de foamete din Ierusalim. Vă rog să observaţi că alte traduceri spun „să pună deoparte acasă”. Traducerea Weymouth adaugă şi aceste cuvinte: „să păstreze orice profit pe care l-ar putea avea”. Aşa că înţelegem că era vorba despre a depozita acasă orice îşi puteau permite din profiturile afacerilor lor. Din niciun sens nu se poate înţelege că avea loc o întâlnire religioasă sau că se strângea o colectă.
Ei bine, mai este doar un singur alt text în Noul Testament care menționează prima zi a săptămânii. Şi, apropo, este singura ocazie în care s-a ţinut o adunare religioasă duminica. (…) Dacă este vreun temei pentru păzirea duminicii, trebuie găsit în această ultimă referinţă.
Ultimul text
Acum, prieteni, dacă există vreun temei pentru a ţine această zi, cu siguranţă îl vom găsi când ne vom uita la această ultimă referinţă. Să citim din Faptele apostolilor 20:7-8: „În ziua dintâi a săptămânii, eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea. Pavel, care trebuia să plece a doua zi, vorbea ucenicilor şi şi-a lungit vorbirea până la miezul nopţii. În odaia de sus, unde eram adunaţi, erau multe lumini.” Haideţi să ne oprim pentru câteva clipe aici. În acest loc, aşa cum am menţionat adineauri, avem singura relatare a unei întâlniri religioase care a avut loc în prima zi a săptămânii. Dacă există vreun temei pentru păzirea duminicii, urmează să-l găsim chiar în acest text. Să-l privim cu atenţie şi cu sinceritate.
Înainte de toate, spune că ei frângeau pâinea în acea zi. Acum, frângerea pâinii înseamnă oare că ziua era sfântă şi ei o țineau ca pe un fel de Sabat sau ocazie sacră? Nu. De fapt, în Faptele apostolilor 2:46 citim că primii ucenici frângeau pâinea zilnic. Acest lucru nu înseamnă câtuşi de puţin că era o zi sfântă. Dacă aşa ar fi fost, atunci fiecare zi ar trebui să fi fost sfântă, pentru că ei frângeau pâinea zilnic în biserica primară. În ocazia pe care o analizăm acum, Pavel avea o întâlnire specială de despărţire înainte de a pleca la Ierusalim. Oamenii au realizat că nu-l vor mai vedea niciodată pe Pavel în viaţă. În Faptele apostolilor 20:25 el le-a spus că avea mărturia Duhului că nu îi vor mai vedea faţa. Aşa că aceasta era o ocazie foarte, foarte specială de a fi pentru ultima dată cu poporul său, cu cei pe care el i-a adus la Hristos. Aceasta explică de ce Pavel a predicat toată noaptea. Cu siguranţă, aceasta nu era o procedură care să marcheze serviciile de închinare regulate din acea zi. Dar, în orice caz, el a continuat să predice până la miezul nopţii. Atunci un tânăr a murit, dar el a continuat să predice până la venirea zilei.
În acest moment să punem o întrebare. Când a avut loc adunarea lor, potrivit metodei noastre de calculare a timpului? Aşa cum majoritatea dintre dumneavoastră ştiu, metoda biblică de măsurare a zilei este de la apus la apus, şi nu de la miezul nopţii la miezul nopţii. Noi folosim metoda păgână care a fost introdusă după vremea lui Isus. Seara şi dimineaţa au fost elementele principale ale zilei, aşa cum vom găsi în Geneza, capitolul 1. Vă rog să citiţi Leviticul 23:32 şi veţi găsi acolo că Sabatul trebuie să fie ţinut de la seară la seară. Când începe seara? Dacă putem descoperi lucrul acesta, vom şti exact când trebuie să începem păzirea Sabatului. Răspunsul se găseşte în Marcu 1:32: „Seara, după asfinţitul soarelui, au adus la El pe toţi bolnavii şi îndrăciţii”. Iată răspunsul! La apusul soarelui se face seară. Dacă vreţi şi mai multe dovezi pentru acest subiect, citiţi Neemia 13:19, Iosua 10:26 şi 2 Cronici 18:34. Cu alte cuvinte, în acele timpuri, Sabatul începea la apus şi se încheia la apus. Şi prima zi a săptămânii începea la apus şi se încheia la apus. Prima zi începea în momentul pe care noi îl numim sâmbătă seară, când soarele apune în seara de sâmbătă şi continua până când soarele apunea în seara de duminică. Aceasta este prima zi a săptămânii.
Un serviciu divin al bisericii duminica?
Observați că textul spune că erau multe lumini în locul unde erau adunaţi. Aceasta înseamnă că serviciul a fost ţinut în partea întunecată a primei zile, pe care noi am numi-o sâmbătă seară. Pavel a continuat să predice până la miezul nopţii, iar atunci ne amintim de acel tânăr care a căzut de sus – el stătea pe fereastră, probabil ascultând predica lui Pavel – şi a murit.
După ce a coborât şi l-a adus din nou pe băiat la viaţă, se spune că Pavel a continuat să vorbească „multă vreme până la ziuă”. Şi ce a făcut Pavel, prieteni, duminică dimineaţa devreme după acea întâlnire cu biserica care a durat o noapte întreagă? Faptele apostolilor 21:1 arată clar că Pavel a mers aproape 25 de mile de-a lungul peninsulei pentru a ajunge la corabia din Asos, pentru că de acolo trebuia să fie luat şi să meargă mai departe spre Ierusalim. Aşa că avem aici dovada clară că Pavel nu ţinea câtuşi de puţin un serviciu divin regulat, nici nu sfinţea acea zi. Aceasta nu era o întâlnire săptămânală.
Era un serviciu divin special în care Pavel predica. Credincioşii urmau să nu-l mai vadă niciodată. El avea mărturia Duhului că urmează să fie dat la moarte, aşa că a stat cu ei cât de mult a putut, lucru care i-a luat toată noaptea, până la venirea zilei. Cred că unul dintre motivele principale pentru care avem această poveste în Biblie este datorită miracolului măreţ făcut de Pavel, când l-a înviat pe acel tânăr din morţi şi l-a adus sus plin de viaţă, la miezul nopţii.
Atâta tot, prieteni! Am citit şi am analizat absolut fiecare text din Noul Testament care menţionează prima zi a săptămânii. Nicăieri nu am găsit nicio dovadă, în poruncă sau exemplu, că ar trebui să sfinţim duminica drept zi de odihnă şi închinare. Pe de altă parte, învăţăturile şi exemplul lui Hristos şi al ucenicilor Săi reprezintă o dovadă de necontestat că Sabatul a fost păzit atunci şi că trebuie păzit şi acum – nu s-a făcut nicio schimbare cu privire la el. Nu veţi mai găsi niciun alt text în toată Biblia care să spună că s-a făcut vreo schimbare în ziua pe care Dumnezeu a stabilit ca oamenii să o folosească pentru închinare.
Cum rămâne cu Pavel?
Acum, cum rămâne cu Pavel, marele apostol al neamurilor? El a venit mult mai târziu, desigur. El a venit după ce Isus a murit şi după ce a înviat şi S-a înălţat înapoi la cer. A ţinut el acelaşi Sabat pe care Isus şi toţi ceilalţi apostoli l-au ţinut înainte de El? Să-l lăsăm să ne spună singur în Faptele apostolilor 17:2: „Pavel, după obiceiul său, a intrat în sinagogă. Trei zile de Sabat a vorbit cu ei din Scripturi”. Iată răspunsul. Acesta era obiceiul lui Pavel. Aşa cum am citit mai înainte că era obiceiul lui Isus să meargă în Sabat să predice şi să Se închine, la fel Pavel a continuat cu regularitate să facă acelaşi lucru.
Acum, prieteni, el nu a mers la sinagogă doar pentru a le face pe plac iudeilor sau pentru a predica iudeilor. În Faptele apostolilor 13:42-44 descoperim că el a predicat şi neamurilor în aceeaşi zi. Să citim: „Când au ieşit afară, neamurile i-au rugat să le vorbească şi în Sabatul viitor despre aceleaşi lucruri. (…) În Sabatul viitor, aproape toată cetatea s-a adunat ca să audă Cuvântul lui Dumnezeu”.
Aceasta era o ocazie numai bună pentru Pavel, în care să le explice clar creştinilor dintre neamuri dacă ei trebuiau să păzească o altă zi în afară de ziua a şaptea. După ce le predicase iudeilor în Sabat, neamurile au venit la el şi i-au spus: „Acum vrem să ne predici nouă”. Dacă ar fi avut loc vreo schimbare în biserica primară cu privire la ziua de închinare, Pavel ar fi trebuit să le spună acestor creştini dintre neamuri: „Acultaţi, vă voi predica mâine dimineaţă. Aceea este prima zi a săptămânii şi mă voi întâlni cu voi în acea zi pentru a ne închina”. Dar Pavel nu le-a spus nimic de felul acesta. De fapt, el doar le-a spus: „Mă voi întâlni cu voi Sabatul viitor şi vă voi predica atunci” şi întreaga cetate s-a adunat, spune Biblia, ca să-l asculte predicând în următorul Sabat. Faptele apostolilor 18:4,11 spune că 78 de Sabate Pavel a continuat să predice într-o singură cetate: „Pavel vorbea în sinagogă în fiecare zi de Sabat şi îndupleca pe iudei şi pe greci” şi „a rămas un an şi şase luni şi învăţa printre corinteni Cuvântul lui Dumnezeu”. Aşa că pentru un an şi jumătate, el a făcut corturi în timpul săptămânii şi a mers să-i înveţe în Sabat. Şi a învăţat atât pe neamuri, cât şi pe iudei.
Ei bine, cineva pune întrebarea: „Cum pot face ce este corect?” Acum, prieteni, pentru a păzi Sabatul – pentru a păzi oricare dintre poruncile lui Dumnezeu – trebuie să-L primim mai întâi pe Domnul Sabatului în inimile noastre. Dacă Îl avem pe El în noi, nu vom avea nicio problemă în păzirea acelor porunci. Ele nu vor fi o povară. Nu vor părea un lucru greu şi laborios, dacă Îl iubim şi El rămâne în inimile noastre. Vom putea face totul din dragoste. Sper că aceasta este şi situaţia ta astăzi. După ce am parcurs acest studiu, de ce nu vrei să iei chiar acum decizia ca prin harul lui Dumnezeu, să-L urmezi, păzind Sabatul ca sfânt?
– din seria de predici înregistrate ale lui Joe Crews („Textul care lipseşte”, părţile 1 şi 2)