În Exodul 31:14 citim: „Să ţineţi Sabatul, căci el va fi pentru voi ceva sfânt. Cine îl va călca va fi pedepsit cu moartea; cine va face vreo lucrare în ziua aceasta va fi nimicit din mijlocul poporului său”.
Dacă cititorul va deschide la Deuteronomul 13:6,10; 21:18,21; 22:21-28 şi capitolul 20 din Leviticul, va găsi acolo o serie întreagă de norme care dispun uciderea oamenilor idolatri, a celor care se răzvrătesc faţă de părinţi, care comit adulter sau se fac vinovaţi de incest, care îşi blestemă tatăl sau mama – de fapt, a celor care încalcă oricare parte a legii morale. În mod corect, cineva a estimat că nu mai puţin de nouă din cele zece porunci sunt date în mod specific sub sancţiunea pedepsei cu moartea.
Acum îl întrebăm pe cel care se opune doctrinei Sabatului: Crezi că un idolatru, de exemplu, sau fiul care îşi blestemă tatăl trebuie omorât? Sigur că răspunsul ar fi „nu”. Atunci, potrivit cu raţionamentul său, dacă el crede că această sancţiune nu ar trebui impusă astăzi, el crede în mod evident că nu mai este greşit să fii un idolatru sau un fiu care îşi blestemă tatăl. Dar o astfel de concluzie ar fi în mod evident monstruoasă, fără a mai spune că ar fi chiar irezonabilă. Însă nu ar fi mai irezonabilă decât ideea că, din cauză că păzitorii Sabatului de astăzi nu cred că cei care calcă Sabatul ar trebui omorâţi, concluzia este că legea Sabatului este anulată. Acest raţionament dovedeşte peste ceea ce este firesc, prin urmare nu dovedeşte nimic.
Suntem de acord că dacă o lege nu are o sancţiune, ea nu are nici putere, dar de aici nu rezultă că din cauză că nu credem în uciderea cu pietre, nu credem nici că nu va fi nicio pedeapsă pentru cei care calcă Sabatul sau o altă parte a legii lui Dumnezeu.
Singura diferenţă dintre vechea orânduire a evreilor şi cea din zilele noastre vizează timpul când se execută sancțiunea şi persoana care o execută. Când Dumnezeu era conducătorul direct, El a considerat potrivit să aplice pedeapsa imediat. Acum cel care face răul va fi răsplătit în marea zi a judecăţii finale (a se vedea Evrei 10:26-29).
Prin urmare, niciun călcător al Sabatului să nu se simtă în siguranţă doar pentru că Dumnezeu nu a adus imediat judecata asupra sa pentru violarea celui de-al patrulea precept al decalogului, care declară că ziua a şaptea este Sabatul Domnului, Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului.
Se spune că un om fără temere de Dumnezeu îşi găsea plăcerea în a se lăuda cu neascultarea sa de porunca Sabatului. El trăia într-o localitate în care fermierii din împrejurimi erau păzitori devotați ai Sabatului. Când a venit luna octombrie şi a strâns recolta, omul a descoperit că avea în hambarul lui chiar mai mult decât vecinii săi.
Întâlnindu-se într-o zi pe stradă cu un pastor păzitor al Sabatului, el i-a povestit acest lucru cu o încântare răutăcioasă. Singurul răspuns al pastorului a fost: „Dumnezeu nu face întotdeauna o reglementare în octombrie.” Nici că se putea găsi un răspuns mai bun!
Păzitorul credincios al Sabatului aşteaptă ziua judecăţii finale pentru a-şi primi răsplata deplină pentru ascultarea sa de Dumnezeu, Creatorul întregului pământ. În mod similar, cel care calcă Sabatul trebuie să aştepte ultima mare zi a socotelilor pentru a primi răsplata finală a neascultării de porunca expresă a lui Dumnezeu. Scriptura spune că încălcarea legii lui Dumnezeu este păcat (1 Ioan 3:4), iar plata păcatului este moartea (Romani 6:23). Nu este această sancţiune suficientă?
Dar cum rămâne cu porunca de a nu aprinde focul în Sabat? În Exodul 35:3 citim: „Să n-aprindeţi foc în niciuna din locuinţele voastre în ziua Sabatului”. Răspunsul nostru, pe scurt, este acesta:
- Interdicţia de a aprinde focul nu face parte din porunca a patra a decalogului. Preceptele decalogului sunt cele pe care le considerăm morale şi prin urmare veşnic valabile.
- Au fost date multe dispoziţii civile şi ceremoniale lui Israel, care au avut o durată limitată. De exemplu, dispoziţiile civile care stabileau cum trebuie tratat un rob (a se vedea Exodul 21:1-11). Cel care se opune Sabatului nu consideră că aceste dispoziţii privitoare la robi justifică astăzi sclavia. În schimb, el este de acord, la fel ca păzitorul Sabatului, că multe dintre dispoziţiile date lui Israel prin Moise erau o adaptare a marilor principii morale la gradul de înţelegere morală a israeliţilor sau la situaţiile particulare care existau la nivel local. Aici regăsim diferenţa principală dintre poruncile morale ale decalogului, date lui Israel direct de Dumnezeu pe Sinai, şi toate celelalte dispoziţii, date prin Moise.
Acum, dacă cel care se opune Sabatului se simte liber să se debaraseze de dispoziţia privitoare la grija faţă de robi în timp ce susţine că nouă din cele zece porunci ale decalogului sunt încă în vigoare, nu ar fi la fel de rezonabil dacă s-ar debarasa de dispoziţia privitoare la aprinderea focului în Sabat în timp ce ar susţine că toate cele zece porunci ale decalogului sunt încă în vigoare?
- Nu este nici măcar sigur, din context, că porunca dată evreilor împotriva focului în Sabat a fost dată cu intenţia ca ea să se aplice după călătoria lor prin pustie. Porunca vine ca o prefaţă la seria de porunci privitoare la ridicarea tabernacolului, porunci care erau valabile doar cât timp tabernacolul a fost în construcţie, iar apoi au ieşit din vigoare. Nici măcar evreii nu au căzut de acord dacă interdicţia legată de focul din Sabat se extinde şi după perioada pustiei.
În pustie, temperatura era de obicei ridicată, aşa că nu era nevoie de foc pentru a-i proteja de îmbolnăvire. Israeliţii au fost instruiţi să coacă şi să fiarbă în ziua a şasea cantitatea de mană care să fie mâncată în ziua Sabatului, în această formă. Aşadar, nu mai era nevoie să aprindă focul pentru a găti în acea zi.
Din nou, „a aprinde” un foc în acele zile însemna a se angaja într-o activitate foarte serioasă şi prelungită. Aşa cum observă „Pulpit Commentary” în comentariile sale asupra Exodului 35:3:
„Aprinderea focului în vremurile străvechi implica o muncă însemnată. În mod normal se făcea prin frecarea a două beţe sau răsucirea cu rapiditate a unui băţ rotund între două palme, într-o adâncitură de pe o scândură. Focul apărea doar după mult timp. În plus, deoarece climatul cald al Arabiei şi Palestinei făcea ca încălzirea artificială să nu fie necesară, focul era aprins doar pentru gătit, ceea ce implica o muncă suplimentară nenecesară. (…) Evreii în general privesc acest precept ca având aplicabilitate temporară.”
În lumina acestor lucruri, cum ar putea interdicţia de a aprinde focul să ridice vreo îndoială asupra calităţii morale şi a permanenţei poruncii a patra a decalogului?
– „Answers to Objections” („Răspunsuri la obiecţii”), Francis D. Nichol, pp.134-137