S-a ridicat o întrebare, care acum este puternic discutată: dacă teocraţia a fost bună în vremea lui Israel, atunci de ce o formă de guvernământ teocratică nu ar fi la fel de bună în vremea noastră?
Adevărata teocraţie
Teocraţia este o formă de guvernământ care îşi ia autoritatea în mod direct de la Dumnezeu. Guvernarea lui Israel a fost o adevărată teocraţie. Aceea a fost cu adevărat guvernarea lui Dumnezeu. La rugul aprins, Dumnezeu l-a însărcinat pe Moise să conducă poporului Său afară din Egipt. Prin semne, minuni şi prin numeroase miracole mari, Dumnezeu a scos pe Israel din Egipt şi l-a condus prin pustie până a ajuns în țara făgăduinţei. Acolo, El a cârmuit prin judecători până la Samuel, profetul căruia, atunci când a fost un copil, Dumnezeu i-a vorbit şi prin care Şi-a făcut cunoscută voia.
În zilele lui Samuel, poporul a cerut un rege. Cererea a fost primită şi Dumnezeu l-a ales pe Saul, pe care Samuel l-a uns ca împărat al lui Israel. Saul nu a împlinit însă voia lui Dumnezeu, şi aşa cum el a respins cuvântul Domnului, Domnul l-a respins ca împărat şi l-a trimis pe Samuel să-l ungă pe David ca împărat al lui Israel. Tronul lui David a fost întemeiat pentru veşnicie. Când Solomon a urmat la împărăţie în locul tatălui său David, raportul ne spune: „Solomon a şezut pe scaunul de domnie al Domnului, ca împărat în locul tatălui său David” (1 Cronici 29:23).
Scaunul de domnie al Domnului – „Acela care are drept la el”
Scaunul de domnie al lui David a fost scaunul de domnie al Domnului, iar Solomon a şezut pe scaunul de domnie al Domnului ca împărat peste împărăția pământească a lui Dumnezeu. Au urmat la tron descendenţii din linia lui David până la Zedechia, care a fost supus împăratului Babilonului şi care a intrat într-un legământ solemn înaintea lui Dumnezeu că va fi loial faţă de împăratul Babilonului. Dar Zedechia şi-a încălcat legământul şi atunci Dumnezeu i-a spus:
„Şi tu, domn nelegiuit, gata să fii ucis, domn al lui Israel, a cărui zi vine tocmai când nelegiuirea este la culme! Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: «La o parte cu mitra, jos cununa împărătească! Nu mai este cum a fost. Ce este plecat va fi înălţat şi ce este înălţat va fi plecat! Voi da jos cununa, o voi da jos, o voi da jos. Dar lucrul acesta nu va avea loc decât la venirea Aceluia care are drept la ea şi în mâna căruia o voi încredinţa»” (Ezechiel 21:25-27; a se vedea şi capitolul 17:1-21).
Împărăţia a fost atunci supusă Babilonului. Când a căzut Babilonul şi i-a urmat Medo-Persia, a fost dată jos pentru prima dată. Când a căzut Medo-Persia şi i-a urmat Grecia, a fost dată jos pentru a doua oară. Când imperiul grecesc a cedat Romei, a fost dată jos pentru a treia oară. Iar apoi cuvântul spune: „Nu va mai fi până la venirea Aceluia care are drept la ea şi în mâna căruia o voi încredinţa.” (n.tr., în engleză)
Cine este Acela care are drept la ea? „Îi vei pune numele Isus. El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1:31-33).
Vie împărăţia Ta
Deşi El a venit aici ca „acel profet”, om al durerilor şi obişnuit cu suferinţa, în noaptea în care a fost trădat, El însuşi a declarat: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”. În acest fel, scaunul de domnie al Domnului a fost îndepărtat de la această lume şi „nu va mai fi până la venirea Aceluia care are drept la ea” şi căruia îi va fi dat atunci. Iar timpul acela este sfârşitul acestei lumi şi începutul lumii viitoare.
Celor doisprezece apostoli, Mântuitorul le-a spus: „De aceea vă pregătesc Împărăţia, după cum Tatăl Meu Mi-a pregătit-o Mie, ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea în Împărăţia Mea, şi să şedeţi pe scaune de domnie, ca să judecaţi pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Luca 22:29-30).
Din relatarea făcută de Matei a făgăduinţei lui Hristos pentru cei doisprezece, aflăm când va fi împlinită: „Atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Matei 19:28).
A doua venire a lui Isus precede aşezarea Împărăţiei Sale. În pilda talanţilor, Isus Se prezintă pe Sine drept un om de neam mare care „s-a dus într-o ţară depărtată ca să-şi ia o împărăţie şi apoi să se întoarcă” (Luca 19:12). Iar El însuşi ne-a spus când va sta pe scaunul de domnie al slavei Sale: „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui” (Matei 25:31-32).
Aşteptarea
Acest timp este aşteptat de apostol când spune: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsa 11:15). Contextul arată clar când va avea loc acest lucru: „Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!” (versetul 18).
Împărăţia lui Hristos va fi instaurată în timpul judecăţii finale, când cei sfinţi îşi vor primi răsplata, iar cei răi pedeapsa. Când cei care s-au opus autorităţii lui Hristos vor fi distruşi, împărăţiile lumii vom deveni împărăţiile Domnului nostru şi ale Hristosului Său.
Când Hristos va domni, „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” (Apocalipsa 19:16), „domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Preaînalt” şi „sfinţii Celui Preaînalt vor primi împărăţia şi vor stăpâni împărăţia în veci, din veşnicie în veşnicie” (Daniel 7:27,18).
Până în vremea aceea, împărăţia lui Hristos nu poate fi instaurată pe pământ. Împărăţia Sa nu este din lumea aceasta. Urmaşii Săi trebuie să se vadă ca „străini şi călători pe pământ” (Evrei 11:13). Pavel spune că „cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos” (Filipeni 3:20).
Rolul guvernării
Din moment de împărăţia lui Israel a trecut, Dumnezeu nu a delegat niciodată autoritatea de a pune în aplicare legile Sale vreunui om sau vreunei unităţi. „«Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti», zice Domnul” (Romani 12:19). Guvernarea civilă priveşte relaţiile omului cu omul, dar ea nu are nimic de a face cu datoriile care rezultă din relaţia omului cu Dumnezeu.
Cu excepţia împărăţiei lui Israel, nu a mai fost nicio guvernare pe pământ în care Dumnezeu prin oamenii inspiraţi să fi condus treburile statului. Ori de câte ori oamenii s-au aventurat să formeze o astfel de guvernare cum a fost cea a lui Israel, ei au luat asupra lor, cu necesitate, puterea de a interpreta şi a impune legea lui Dumnezeu. Ei şi-au asumat dreptul de a controla conştiinţa şi astfel au uzurpat prerogativa lui Dumnezeu.
În dispensaţiunea trecută, în timp ce păcatele împotriva lui Dumnezeu erau sancționate cu penalităţi pământeşti, judecăţile erau executate nu doar cu consimţământul divin, ci şi sub controlul Său direct şi prin porunca Sa. Vrăjitorii trebuiau ucişi. Idolatrii trebuiau nimiciţi. Profanarea şi sacrilegiul trebuiau pedepsite cu moartea. Naţiuni întregi de idolatri trebuiau exterminate. Dar aplicarea acestor sancţiuni era ordonată de Cel care citeşte inimile oamenilor, care cunoaşte măsura vinei lor şi care se poartă cu înţelepciune şi milă cu creaturile Sale. Când oamenii cu slăbiciuni şi patimi omeneşti iau asupra lor această lucrare, este evident că se deschide uşa pentru nedreptăţi şi cruzimi fără margini. Cele mai inumane crime vor fi perpetuate, toate în Numele sfânt al lui Hristos.
Baza tiraniei religioase
Din legile lui Israel, care pedepseau ofensele la adresa lui Dumnezeu, s-au scos argumente pentru a dovedi datoria de a pedepsi păcatele similare din zilele noastre. Toţi persecutorii s-au angajat în justificarea faptelor lor. Principiul că Dumnezeu a delegat autorităţii umane dreptul de a controla conştiinţa stă chiar la baza tiraniei şi persecuţiei religioase. Dar toţi cei care gândesc astfel pierd din vedere faptul că acum trăim într-o dispensaţiune diferită, în condiţii cu totul diferite de cele ale lui Israel; că împărăţia lui Israel a fost un tip pentru împărăţia lui Hristos, care nu va fi instaurată până la a doua Sa venire; că datoriile care îi revin omului în relaţia cu Dumnezeu nu trebuie să fie ordonate şi impuse de nicio autoritate omenească.
Sursa: „Patriarhi şi profeţi”, 1890, Apendicele cu citatele celor mai mari lideri ai Americii despre relaţia dintre stat şi biserică
George Washington (primul preşedinte al Statelor Unite ale Americii)
„Fiecărui om, care se poartă ca un bun cetăţean şi este răspunzător doar înaintea lui Dumnezeu pentru părerile sale religioase, trebuie să-i fie protejată închinarea la Divinitate, în conformitate cu ceea ce-i dictează propria conştiinţă.” – mai 1789
Thomas Jefferson (al treilea preşedinte al Statelor Unite ale Americii)
„Atotputernicul Dumnezeu a creat mintea liberă; toate încercările de a o influenţa prin pedepse pământeşti sau prin incapacităţi civile tind doar să ducă la ipocrizie şi răutate şi sunt o îndepărtare de la planul autorului sfânt al religiei noastre, care deşi este Domnul trupului şi al minţii, a ales să nu impună religia prin constrângere, lucru care stătea totuşi în atotputernicia Sa.” – „Acts for Establishing Religious Freedom in Virginia” („Acţiuni pentru instaurarea libertăţii religioase în Virginia”), 1785
„Consider că Guvernului Statelor Unite i se interzice de Constituţie să intervină în instituţiile religioase, în doctrinele, disciplinele şi manifestările lor.” – „Words of Thomas Jefferson” („Cuvintele lui Thomas Jefferson”), vol. 5, p. 236
Abraham Lincoln (al şaisprezecelea preşedinte al Statelor Unite ale Americii)
„Nădejdea noastră este în dragostea de libertate pe care Dumnezeu a sădit-o în noi. Apărarea noastră este în spiritul care preţuieşte libertatea ca dar al tuturor oamenilor, din ţările de pretutindeni. Distrugeţi aceste spirit şi aţi plantat seminţele despotismului în propriile case. Familiarizaţi-vă cu lanţurile robiei și v-aţi pregătit propriile mâini ca să le poarte. Obişnuiţi-vă să călcaţi în picioare drepturile altora şi aţi pierdut spiritul propriei independenței şi aţi devenit potriviți pentru a vă supune primei tiranii viclene care se va ridica între voi.” – Discurs la Edwardsville, Illinois, 1858
Ulysses S. Grant (al optsprezecelea preşedinte al Statelor Unite ale Americii)
„Declar biserica şi statul separate şi distincte pentru totdeauna, însă fiecare dintre ele fiind liberă în cadrul propriei sfere.” – Al şaptelea mesaj anual, Congresul SUA, 7 decembrie 1875
„Lăsaţi problema religiei în seama altarului familial, a bisericii şi a şcolilor private care sunt susţinute doar prin contribuţii private. Păstraţi biserica şi statul separate pentru totdeauna.” – Des Moines, Iowa, 1875
James A. Garfield (al douăzecilea preşedinte al Statelor Unite ale Americii)
„După libertate şi justiţie, următoarea în importanţă este educaţia, fără de care nici libertatea, nici justiţia nu pot fi păstrate. Interesele sale sunt încredinţate Statelor Unite şi acţiunii voluntare a poporului. Orice ajutor pe care cetăţenii şi-l pot permite ar trebui dat cu generozitate Statelor pentru a susţine şcolile publice. Dar ar fi nedrept faţă de popor şi periculos faţă de instituţii să alocăm oricare procent din venitul naţiunii sau al Statelor pentru a susţine şcolile sectelor religioase. Separarea dintre biserică şi stat în orice lucru privitor la impozite trebuie să fie absolută.” – Scrisoarea de acceptare a nominalizării pentru preşedinţie, 12 iulie 1880
Theodore Roosevelt (al douăzeci şi şaselea preşedinte al Statelor Unite ale Americii)
„Susţin că în această ţară trebuie să fie o separare completă între biserică şi stat. Banii publici nu trebuie folosiţi pentru a promova un anumit crez, prin urmare şcolile publice trebuie să fie non-sectante şi niciun ban public să nu fie desemnat şcolilor sectante.” – New York, 12 octombrie 1915
Benjamin Franklin (om de stat, inventator, autor)
„Când religia este bună, îşi va purta singură de grijă. Când nu este în stare să-şi poarte singură de grijă şi Dumnezeu nu vede potrivit să-i poarte El de grijă, aşa că apelează la puterea civilă pentru ajutor, este evident pentru mintea mea că o astfel de cauză este una rea.”