Una dintre cele mai ciudate omisiuni din viaţa noastră modernă priveşte calendarul care atârnă pe peretele casei tale şi a mele. Astronomia poate oferi majoritatea răspunsurilor legate de măsurarea timpului, chiar din anii cei mai timpurii ai istoriei umane. Dar chiar şi specialiştii în ale calendarului nu ne pot da niciun motiv ştiinţific pentru împărţirea timpului în cicluri săptămânale a câte şapte zile. Nici stelele, nici planetele, nici soarele nu oferă vreun indiciu logic pentru această grupare a timpului. Zilele şi lunile au la bază legile previzibile ale mişcărilor planetare, dar de ce împart calendarele noastre zilele în unităţi a câte şapte?
Creaţiunea şi săptămâna de şapte zile
Prieteni, există un singur răspuns la această întrebare. Biblia spune că Dumnezeu a creat lumea în şapte zile şi a dat o poruncă divină pentru vremurile care vor urma – ca omenirea să împartă acest timp în săptămâni. Aici este textul din Exodul 20:8-11: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit, de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o”.
Vă rog să observați că Dumnezeu însuşi este autorul săptămânii calendaristice de şapte zile. Ea a ajuns până la noi din timpurile străvechi şi a fost inclusă în cele mai vechi forme ale calendarului, indiferent de rasă sau limbă. Nu se poate decât cu greu argumenta că avem de a face cu o ordine pe care Creatorul a instituit-o la începutul istoriei omenirii. Iar cel mai uimitor lucru este că nu s-a pierdut nicio unitate de timp de când marele Dumnezeu a dat porunca Sa privitoare la păzirea Sabatului zilei a şaptea în cinstea creaţiunii. Ce a poruncit, El l-a făcut pe om în stare să realizeze. În mod miraculos, acelaşi ciclu săptămânal de şapte zile a fost păstrat de-a lungul veacurilor astfel încât omul să se bucure de binecuvântarea spirituală care a fost pusă la început asupra zilei a şaptea.
Deci care zi este?
Astăzi nu se ridică nicio întrebare din partea vreunui membru al clerului sau membru laic privitoare la care zi este cu adevărat ziua a şaptea. Astronomii ne asigură că ziua a şaptea de astăzi este aceeaşi zi a şaptea pe care Isus a ţinut-o când a fost aici acum peste 1900 ani.
Acum să ne întoarcem la omisiunea ciudată pe care am menţionat-o la început. De ce încalcă majoritatea creştinilor porunca lui Dumnezeu prin refuzul de a păzi Sabatul pe care El l-a stabilit, binecuvântat şi sfinţit? Ziua a şaptea, sau Sabatul, a fost făcută o zi de lucru şi negoţ, călcându-se în mod deliberat legea scrisă de însuşi degetul lui Dumnezeu.
Cu siguranţă, fiecare credincios ştie că Creatorul S-a odihnit în ziua a şaptea şi a sfinţit-o ca Sabat. Şi toţi ştiu că porunca a patra impune păzirea Sabatului zilei a şaptea. Majoritatea urmaşilor lui Hristos ştiu că El nu a ţinut nicio altă zi afară de ziua Sabatului. Însă în ciuda acestor dovezi biblice, majoritatea lumii creştine ţine duminica, prima zi a săptămânii, şi se închină în acea zi.
În Biblie nu este înregistrată nicio schimbare în închinare de la ziua a şaptea la prima zi. Dacă schimbarea ar fi fost marcată acolo, ea nu ar mai fi astăzi un lucru atât de uluitor. Dar Creatorul nostru spune: „Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb” (Maleahi 3:6). Porunca încă trebuie respectată, pentru că Mântuitorul declară că „este mai lesne să treacă cerul şi pământul decât să cadă o singură frântură de slovă din Lege” (Luca 16:17). Dacă cerul şi pământul încă sunt la locul lor, ca mărturie, înseamnă că al patrulea precept al legii încă este obligatoriu. Isus a spus: „Să nu credeţi că am venit să stric Legea” şi „Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (Matei 5:17; 19:17).
Cine a schimbat ziua?
Cu toate acestea, s-a făcut o încercare de a schimba ziua de odihnă. Majoritatea oamenilor de astăzi nu păzeşte ziua pe care Isus a păzit-o. Şi întrebarea este: cine a schimbat Sabatul de la ziua a şaptea la prima zi a săptămânii, şi prin ce autoritate? Fiecare creştin care îşi doreşte să „intre în viaţă” ar trebui să fie preocupat de acest subiect. Ar trebui să ştim cum a venit această schimbare şi dacă marea parte a creştinătăţii are dreptate când ţine duminica în locul zilei de Sabat.
Lumina asupra acestei întrebări se află în însăşi etimologia cuvântului „duminică” (n. tr., în engleză, duminică este „Sunday” care literal înseamnă „ziua soarelui”). În veacurile timpurii, omenirea, uitând de adevăratul Creator al cerului şi al pământului şi a „tot ce este în ele” şi având, la fel ca toţi oamenii, un instinct inerent care îndeamnă la căutarea unui obiect sau a unui fiinţe căreia să i se închine, a început să se uite după un astfel de obiect sau fiinţă. Privirea lor a rămas fixată asupra celui mai mare şi mai strălucitor lucru pe care ochii lor îl puteau vedea. Ei şi-au ales soarele ca zeu. Prin căldura sa luminoasă şi prietenoasă, el făcea ca viaţa de pe pământ să înmugurească, să înflorească şi să aducă roadă; cu siguranţă, acesta trebuie să fie adevăratul dumnezeu şi creator al fiinţei umane. Astfel descoperim în istorie prezenţa permanentă a zeului soare.
El este pictat pe temple şi monumente din Asiria, Babilon, Egipt, Persia, Grecia şi Roma. Ra, Isis, Osiris, Baal, Mithra, Hercule, Apollo şi Jupiter sunt toţi zei păgâni ai soarelui. Închinarea la soare este menţionată şi în Biblie. În Iov 31:26-28 citim: „Dacă am privit soarele când strălucea (…) şi dacă mi s-a lăsat amăgită inima în taină; dacă le-am aruncat sărutări, ducându-mi mâna la gură – şi aceasta este tot o fărădelege care trebuie pedepsită de judecători, căci m-aş fi lepădat de Dumnezeul cel de sus”. Şi din nou, în Ezechiel 8:16: „Şi m-a dus în curtea dinăuntru a Casei Domnului. Şi iată că, la uşa Templului Domnului, între pridvor şi altar, erau aproape douăzeci şi cinci de oameni cu dosul întors spre Templul Domnului şi cu faţa spre răsărit şi se închinau înaintea Soarelui, spre răsărit”.
Păgânii aveau „mulţi dumnezei şi mulţi domni”. Pe lângă soare, ei se închinau lunii, planetei Marte, Mercur, Venus şi Saturn, şi au pus zilelor săptămânii numele zeilor lor. Soarelui i-a fost dat să fie primul şi cel cei important zeu, astfel prima zi a săptămânii a fost numită ziua soarelui sau duminică (n. tr., în engleză, duminică este „Sunday” şi înseamnă „ziua soarelui”) . Luna a luat locul al doilea şi deci a doua zi, de aici luni (n. tr., în engleză, lună este „moon”, iar luni este „Monday”). Saturn a luar sâmbăta, ultima zi (n. tr., în engleză, sâmbătă este „Saturday”). Aşa că încă din antichitate, duminica a început să fie ţinută ca zi de închinare.
Când Hristos a venit, închinarea la soare duminica era păgânism. Când evanghelia a ajuns din Iudeea la strămoşii noştri din Europa, i-a găsit aducând omagii soarelui în prima zi a săptămânii. Pe măsură ce Duhul lui Dumnezeu, manifestat în Hristos, a început să lucreze asupra inimilor oamenilor, mulţi au părăsit închinarea la Apollo, zeul soare, şi s-au alăturat creştinilor.
După ce Hristos a urcat la cer, marea majoritate a lumii era încă păgână, închinându-se la soare duminica, în timp ce urmaşii lui Isus se închinau lui Dumnezeu în adevăratul Sabat, sau ziua a şaptea. Prin manifestările minunate ale Duhului lui Dumnezeu, creştinismul a început să câştige teren, iar păgânismul a început să apună. Predicarea puternică a lui Pavel din Asia, Macedonia şi Italia a câştigat mii de oameni în rândurile lui Hristos. Biserica din acele timpuri era puternică, datorită zelului ei şi a vieţilor înflăcărate, consacrate. Închinarea la adevăratul Dumnezeu şi urmarea poruncilor Sale s-au răspândit în jurul întregii lumi.
Însă înainte ca Pavel să fie martirizat, el le-a scris tesalonicenilor: „Vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi (…) ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu. (…) Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze” (2 Tesaloniceni 2:1-4,7).
Omul fărădelegii
Aici este o avertizare privitoare la apostazie. Pavel a văzut-o lucrând în biserică. „Lepădarea de credinţă” trebuie să vină „înainte”. „Taina fărădelegii” sau un duh de desfiinţare a legii lui Dumnezeu a şi început să lucreze. „Omul fărădelegii” trebuie să fie descoperit chiar în biserică „dându-se drept Dumnezeu”. Este foarte evident că din acest loc va veni pornirea de a schimba legea lui Dumnezeu. Nu poate fi nicio îndoială că Pavel cunoştea profeţia din Daniel 7:24-25 despre „cornul cel mic” care trebuia să urmeze Romei, cu ochi şi o gură ca de om (versetul 8) şi care rosteşte „vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt”, care „asupreşte pe sfinţii Celui Preaînalt” şi care „se va încumeta să schimbe vremurile şi legea”. Aici întâlnim bine cunoscuta consecvenţă a Bibliei. Daniel a profetizat că un om al fărădelegii se va „încumeta” să schimbe legea, iar Pavel, mânat de acelaşi Duh, a profetizat despre omul fărădelegii care are taina fărădelegii. Dumnezeu, care a creat ochii, nu este orb, iar prin aceşti doi văzători, El a descoperit poporului lui Dumnezeu faptul că va veni în biserică o putere care va „schimba vremurile şi legea”. Iar conform acestei profeţii, avem şi împlinirea ei.
Curând după ce Pavel a fost omorât, în biserică a apărut, în timpul de prosperitate, o rivalitate serioasă între episcopii bisericilor principale privitoare la cine ar trebui să fie cel mai mare. Ei au devenit însetaţi de mai multă putere şi au făcut aproape tot ce puteau pentru a-şi mări numărul membrilor, a-şi creşte parohiile şi a-şi spori puterea. Ei au coborât standardele adevărului pentru a creşte numărul membrilor. Mulţimile s-au alăturat bisericii. Calul alb al purităţii şi al simplităţii pe care biserica a călărit „biruitoare ca să biruiască”, a fost dat la schimb pentru calul roşu al vrajbei şi al spiritului lumesc. Ei au dat „aurul curăţit în foc” pentru zorzoanele popularităţii. Păgânismul a intrat în biserică fără o schimbare a inimii sau a vieţii. La mai puţin de un secol de la moartea sa, profeţia lui Pavel şi-a găsit împlinirea. A avut loc o „lepădare” a purităţii şi o introducere a principiilor şi filozofiilor păgâne în biserică.
Influenţa lui Constantin
În primii ani ai secolului al IV-lea, Constantin, un general roman care îşi dorea cu ambiţie tronul, a adoptat creştinismul ca pe un fel de avantaj politic. El a văzut că păgânismul pierde teren. Dar în realitate, acesta era doar absorbit de biserică. Doar ca mijloc de a obţine popularitate, Constantin s-a proclamat pe sine creştin. Episcopii slugarnici l-au aclamat.
Constantin a fost confruntat cu următoarea situaţie: mai mult de jumătate din popor se închina duminica – păgânii. Ceilalţi ţineau Sabatul – pretinşii creştini. El a venit cu o idee pentru a lega cele două grupări. Prin creştinismul său pretins, el nu a vrut să intre în conflict cu prejudecăţile supuşilor săi păgâni. Stând graţios între cele două, el a domolit „fricile supuşilor săi prin publicarea în acelaşi an a două edicte, primul poruncind la ţinerea cu solemnitate a duminicii, iar al doilea ordonând consultarea regulată a haruspiciilor” – un obicei păgân („Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului Roman” a lui Gibbon, cap. 20).
Iată-ne aici, faţă în faţă cu prima lege dată vreodată cu scopul de a face din duminică o zi de odihnă sacră. Ea este în întregime o lege făcută de om, neinspirată de Divinitate. În ziua a şaptea a lunii martie 321, Constantin a dat legea sa duminicală:
„În ziua venerabilă a Soarelui (Dies Soli) să se odihnească magistrații și oamenii care locuiesc în orașe și să se închidă toate atelierele. În țară, totuși, persoanele angajate în agricultură își pot continua în mod liber și legal activitățile, deoarece se întâmplă adesea ca o altă zi să nu fie potrivită pentru însămânțarea cerealelor sau plantarea viței de vie; ca să nu neglijeze momentul stabilit de Cer pentru astfel de lucruri”. Chiar aici avem geneza păzirii duminicii în biserica creştină.
Conciliul de la Laodiceea
Biserica a urmat conducerea lui Constantin şi în anul 364, la Conciliul de la Laodiceea, a dat o lege care cerea creştinilor să nu „se iudaizeze odihnindu-se sâmbăta”. Eusebiu, un episcop notabil al bisericii, afirmă: „Toate lucrurile care trebuiau făcute ca datorie în Sabat, noi le-am transferat asupra zilei Domnului”. Iată, aici este clar că o mână omenească, şi nu una divină, a schimbat Sabatul. Eusebiu spune: „Noi am transferat”.
În cele din urmă Sabatul a fost zdrobit, iar duminica, ziua sfântă a păgânilor, a fost instituită în locul lui. Din acest moment, ea a fost îmbrăţişată de biserică şi susţinută de ea, aşa cum se întâmplă şi astăzi. Doctorul Eck, un jurist abil şi un campion al bisericii în controversa ei cu Martin Luther recunoaște: „Biserica a schimbat păzirea Sabatului la duminică cu propria ei autoritate, fără vreun suport scripturistic, fără îndoială sub inspiraţia Duhului Sfânt”.
– din seria de predici înregistrate ale lui Joe Crews
